– De ce nu se face nimic pentru femeia aceea de la 45-C? Betty Williams.

– Facem tot ce putem, domnule.

– Dar nu e nimeni acolo.

– Ne facem turele obişnuite.

– Dar unde sunt doctorii? Nu văd nici un doctor.

– Domnul doctor a văzut-o, domnule.

– De ce-o lăsaţi pur şi simplu să zacă acolo?

– Am făcut tot ce-am putut, domnule.

– DOMNULE! DOMNULE! DOMNULE! LĂSAŢI-MĂ CU „DOMNULE" ĂSTA, SE POATE? Po' să jur că dacă era preşedintele sau guvernatorul sau vreun ticălos bogat, camera ar fi fost plină de doctori făcând ceva l De ce-o lăsaţi să moară? Cu ce-i un păcat să fii sărac?

– V-am spus, domnule, că am făcut TOT ce putem.

– O să mă-ntorc în două ore.

– Sunteţi soţul?

– Am fost concubinul ei.

– Puteţi să-mi lăsaţi numele şi numărul de telefon?

I le-am dat, apoi am ieşit repede.

Înmormântarea urma să fie la 10:30 a.m, dar era deja cald. Aveam pe mine un costum negru ieftin, cumpărat şi ajustat în grabă. Era primul meu costum nou după ani de zile. Îl găsisem pe fiu-său. Mergeam în Mercedes-ul lui nou. Îi luasem urmă cu ajutorul unei bucăţi de hârtie cu adresa socrului lui pe ea. Două apeluri interurbane şi am dat de el. Când a ajuns, mama lui murise. A murit în timp ce dădeam telefoanele. Puştiul, Larry, nu se adaptase niciodată la treaba cu societatea. Avea obiceiul să fure maşini de la prieteni, dar între prieteni şi judecător reuşea să scape. Apoi l-au luat în armată, şi nu ştiu cum a ajuns într-un program de pregătire şi când i-au dat drumul a căpătat o slujbă bine plătită. Atunci a-ncetat să-şi mai viziteze mama, când a primit slujba aia bună.

– Unde e sora ta? l-am întrebat.

– Nu ştiu.

– Ca lumea maşina asta. Nici măcar nu-i aud motorul.

Larry a zâmbit. Asta i-a plăcut. Doar noi trei mergeam la înmormântare: fiu, iubit şi sora retardată a proprietarei hotelului. O chema Marcia. Marcia nu spunea niciodată nimic. Stătea doar prin preajmă cu zâmbetul ăla idiot pe buze. Avea pielea albă ca smalţul. Avea o claie de păr galben, mort şi o pălărie care nu-i stătea bine pe cap. Marcia fusese trimisă de proprietăreasă în locul ei. Proprietăreasă trebuia să aibă grijă de hotel.

Bine-nţeles, eram groaznic de mahmur. Ne-am oprit să bem o cafea.

Fuseseră deja probleme cu înmormântarea. Larry se certase cu preotul catolic. Erau ceva-ndoieli că Betty fusese chiar catolică. Preotul nu voia să ţină slujba, în cele din urmă am hotărât să ţină o jumătate de slujbă.

Oricum, jumătate de slujbă era mai bine decât deloc.

Am avut probleme chiar şi cu florile. Cumpărasem o coroană de trandafiri, trandafiri amestecaţi, şi fuseseră aranjaţi într-o coroană. La florărie stătuseră o după-amiază s-o facă. Femeia de la florărie o cunoscuse pe Betty. Băuseră împreună cu câţiva ani înainte când Betty şi cu mine aveam casă şi câinele. Delsie îi zicea, îmi dorisem întotdeauna să mă bag în chiloţii lui Delsie, dar n-am reuşit niciodată.

Delsie m-a sunat:

– Hank, ce-i cu nenorociţii ăia?

– Care nenorociţi?

– Tipii de la morgă.

– Ce e?

– Păi, l-am trimis pe băiat cu camioneta să-ţi ducă coroana şi n-au vrut să-l lase să intre. Au zis că au închis. Ştii, e drum lung pân-acolo.

– Da, Delsie?

– Şi până la urmă l-au lăsat să pună florile înăuntru, dar nu l-au lăsat să le pună în frigider. Aşa că băiatul a trebuit să le lase după uşă. Ce dracu' au oamenii ăia?

– Nu ştiu. Ce dracu' au oamenii-n general?

– N-o să pot să vin la-nmormântare. Eşti bine, Hank?

– De ce nu treci să mă consolezi?

– Ar trebui să-l iau pe Paul cu mine.

Paul era soţul ei.

– Las-o baltă.

Deci iată-ne pe drum spre jumătate de înmormântare.

Larry şi-a ridicat privirea din cafea.

– O să-ţi scriu mai încolo în legătură cu piatra pentru mormânt. Nu mai am bani acum.

– Bine, am zis.

Larry a plătit cafelele, am ieşit şi ne-am urcat în Mercedes.

– Stai un pic, am zis.

– Ce e? a-ntrebat Larry.

– Cred c-am uitat ceva. Am intrat înapoi în cafenea.

– Marcia.

Stătea la masă în continuare.

– Plecăm, Marcia.

S-a ridicat şi m-a urmat.

Preotul şi-a citit ce-avea de citit. N-am ascultat. Sicriul stătea acolo. Ce fusese Betty era înăuntru. Era foarte cald. Soarele se pogora ca un cearşaf galben. O muscă dădea ture. La jumătatea jumătăţii de înmormântare doi ţipi în haine de lucru au venit cu coroana mea - trandafirii erau morţi, muriseră şi mureau în arşiţă - şi au sprijinit-o de un copac din preajmă. Spre sfârşitul slujbei coroana mea s-a înclinat în faţă şi s-a prăbuşit. Nimeni n-a ridicat-o. Apoi s-a terminat. M-am dus la preot şi i-am strâns mâna, „Mulţumesc". A zâmbit. Cu asta se făceau două zâmbete: preotul şi Marcia.

Pe drumul de-ntoarcere, Larry a spus din nou:

– O să-ţi scriu în legătură cu piatra pentru mormânt.

Încă aştept scrisoarea aia.

Am urcat la 409, am băgat un scotch tare cu apă, am luat nişte bani din sertarul de sus, am coborât scările, m-am urcat în maşină şi m-am dus la hipodrom. Am ajuns la timp pentru prima cursă, dar n-am jucat fiindcă n-avusesem timp să citesc Buletinul{4}.

M-am dus la bar să-mi iau de băut şi am văzut-o pe lungana asta cu ochi oblici, într-o haină veche de ploaie. Era realmente şleampătă, dar, fiindc-aşa mi-a venit cheful, am strigat-o-ndeajuns de tare cât să audă din mers:

– Vi, baby.

S-a oprit, apoi a venit spre mine.

– Salut, Hank. Ce faci?

O ştiam de la poşta centrală. Lucra la alt oficiu, cel de lângă fântâna arteziană, dar părea mai prietenoasă decât mulţi.

– Sunt depresat. Trei înmormântări în doi ani. Întâi mama, pe urmă tata. Azi, o prietenă veche.

A comandat ceva. Am deschis Buletinul.

– Hai să vedem a doua cursă.

A venit şi s-a băgat în mine, picior şi piept la greu. Era ceva sub haina aia de ploaie. Mă uit totdeauna după calul nepopular care poate să bată favoritul. Dacă văd că nici unul nu poate să-l bată pe favorit, pariez pe favorit.

Venisem la hipodrom după celelalte două înmormântări şi câştigasem. Înmormântările aveau ceva. Te făceau să vezi mai limpede.