Mă apropii de fereastră. E frumos afară. Soare, cer azuriu intens, nenăclăit de torid, verdele pomilor argintiu, necolbuit încă. Zambile şi Star-Foods pe moacele privatizaţilor, pâine încă subvenţionată pe cele mai multe. Un el şi o ea trec pe sub fereastră. Ăştia încă nu s-au sărutat. Pun pariu. Sunt la început de tot. Paşii nu sunt rodaţi, pe faţă le-a înţepenit o fericire ierbivoră, care anticipează evenimentele. Cunosc expresia, din experienţă.

Situaţia Ninei mă îngrijorează. Mă simt răspunzător faţă de ea. Şi faţă de Coana Aurica. Pentru amândouă am o afecţiune specială şi n-aveţi decât să mă socotiţi sentimental. De ele mă leagă primele amintiri din meserie. Două ticăloase. Probabil, dar şi aici există ierarhizări. Cel mai mult îmi place că au luptat să se smulgă din interlop şi să ajungă la limanul respectabilităţii. Câte vagaboande au reuşit? Nu le ridic statui, dar încerc să-mi amintesc mereu că negrul nu-i totdeauna negru absolut, după cum albul nu-i perfect imaculat, indiferent de marca detergentului.

— Mi-a stricat toată ziua.

Neatent, am bombănit cu glas tare. Când mă vede trist, Babuinul devine uman. Îmi împunge un deget sub omoplat. Mă străpunge ca o injecţie. Ăsta-i la el un gest de tandreţe. Aşa cum ai mângâia un câine pe cap.

— Nu te frământa, Bobiţă. Cretinul a debitat numai aberaţii, în cel mai lung discurs din viaţa lui. Popularizarea portretului rămâne singura chestie valabilă. Mersi, o ştiam şi noi, fără indicaţii.

— Exagerezi, Demetru nu-i prost.

— Domnul cu el! Mie-mi prieşte la ficat să-l cred tâmpit.

Pe mine mă obsedează Nina:

— Logic, şantajistul nu are interes s-o lichideze.

— Hm, doar dacă fătuca ştie ceva, despre care nu ştie că ştie, dar ăla-i convins că ştie.

— Oricum, n-am curaj să-i dau drumul în larg.

— Cum vrei să procedezi?

— O avertizez. Trebuie să ştie că-i hârtie de prins muşte. Are dreptul să aleagă.

Babuinul surâde parşiv:

— Corect, dar nu tocmai în interesul contribuabililor. Suliţă n-ar fi de acord s-o avizezi... După mintea mea, avem toate şansele să intrăm într-un căcăţel frumuşel.

— De ce să intrăm? Tu n-ai nici un amestec, e decizia mea.

— Şi ce te faci dacă eu vreau să merg pe mâna ta?

Îl privesc impresionat:

— În fond, eşti un golan de treabă.

— În fond, o fac de-al dracului. Opoziţie lui Demetrache!

Telefonul. Ridic receptorul. Ascult trei secunde şi-l las să-mi scape din mână. Babuinul se sperie:

— Ce-i?

— Nina.

— Moartă?

— Nu ea. Coana Aurica.

***

Împrejurările în care s-a comis crima sunt limpezi ca un clar de lună. Nina e lividă şi mult mai afectată decât are aerul. Se stăpâneşte bine, numai ea ştie cu ce preţ.

Bătrâna zace pe burtă, la circa un metru de fereastră. Nu-i pot vedea expresia. Sigur nu-i de fericire. Bădoiu a întins-o la imobilul de peste drum. De acolo s-a tras. Procurorul şi judecătorul de instrucţie îmi stau în cale şi-l freacă la cap pe Georgescu, medicul legist. Tipuleţul, cum îi spune Babuinul, lucrează ca pe ace. E un nervos, dar ştie meserie. Ăilalţi doi sunt încă pămpălache. Prospătură. Parte din profesionişti — artileria grea — au cărat-o în avocatură, unde n-aştepţi chenzina ca să-ţi plăteşti lumina şi telefonul. Întreţinerea o mai sari.

Referindu-se strict la fapte, Nina n-are prea multe de spus. S-au sculat la ora nouă dimineaţa. Au folosit baia cu rândul şi au luat micul dejun împreună. Coana Aurica s-a ridicat să-şi ia o ţigară. S-a oprit în dreptul ferestrei deschise, cât s-o aprindă. S-a auzit un şuierat "ca un cauciuc care se dezumflă", şi s-a prăbuşit.

Suntem la etajul 7. De imobilul de vizavi ne despart cam 60 de metri. A lucrat un lunetist. Pămpălache 1 şi 2 se minunează de profesionalismul tirului. Trucuri din astea au văzut doar în serialele TV, anvergura victimelor justificând muniţia şi cheltuielile. Nu angajezi un virtuos ca să-ţi suprime o babă grasă din Dristor. Nu se înşeală, iar biata Coana Aurica moare nevinovată. Asasinarea ei constituie doar un avertisment sinistru adresat Ninei: "Fii atentă, bambina, nu ne jucăm."

Îi spun să stea acasă. Mă voi întoarce cât pot de repede. Să nu întreprindă nimic până atunci.

Mă grăbesc spre clădirea din care s-a tras. Dau nas în nas cu Bădoiu, care tocmai iese. Ridică din umeri, fără să-mi aştepte întrebarea:

— Rahat! N-am făcut nimic. Tipul a tras de pe terasa blocului. Unghiul de tragere ideal.

— De ce a acţionat la zece dimineaţa, în plină zi?

Bădoiu se enervează:

— Eu v-am mai spus-o! Vedeţi prea multe filme. Doar acolo, toate crimele se comit în creierii nopţii şi în peisaj pluvios. Dau bine trendurile cu gulerul ridicat al poliţiştilor şi asfaltul ud. E timpul să vă maturizaţi!

— Ia statisticile, deşteptule! Cele mai multe infracţiuni grave au loc noaptea: Nu martori, altă acoperire...

— Ce acoperire mai bună vrei decât un labirint de cearşafuri şi izmene puse la uscat? Când urci acolo, ai impresia c-ai nimerit pe corabia lui Cristofor Columb.

— Putea să dea peste el vreo gospodină.

— Ei bine, amărâta care a spălat azi a avut noroc. Rămânea cu rufele pe frânghie, iar familia căuta acum în piaţă grâu ieftin.

La colţul străzii, surpriză! Ne ajunge din urmă un puşti care ne abordează cu multă politeţe:

— Bună ziua, domnilor. Sunteţi cumva de la Poliţie?

Ajunge cam până la centura lui Bădoiu, are un cap perfect rotund şi ochelari pe nasul cât o cireaşă. În spatele lor, privirea e liniştită şi directă. Genul de copilaş care pune întrebări incomode acasă şi la şcoală.

— Cum ai ghicit, ţâcă? se miră amuzat Bădoiu.

— Semănaţi foarte bine cu Baracus din Echipa de şoc, doar că sunteţi mai solid. Am caseta... Nu vă supăraţi... Aş fi mai liniştit dacă mi-aţi arăta legitimaţia.

Babuinul intră în joc. Piciul o studiază ca pe o tabelă de logaritmi. O restituie şi îşi declină identitatea:

— Mă numesc Florescu Dorinel, am unsprezece ani şi sunt în clasa a VI-a.

Din nou în actualitate, după aproape jumătate de secol, ghiozdanul purtat pe spate; al lui Dorinel e roşu, cu bretele galbene. În mod normal, la ora asta trebuia să fie la şcoală. Nu vreau să-l blochez şi mă abţin să pun întrebări cu iz pedagogic. Altfel, bine îmbrăcat, bine hrănit. Nu-i