L-am întrebat atunci ce era cu limba aceea străină în care vorbisem.

  „M-a şi surprins. Nu e vorba de o practică a drumului Sfântului Iacob. E vorba de un har, care face parte din practicile RAM pentru drumul Romei”.

  Auzisem vorbindu-se despre haruri şi puteri, dar i-am cerut lui Petrus mai multe explicaţii.

  „Harurile sunt daruri ale Duhului Sfânt care se manifestă în fiecare dintre noi. Poate fi darul vindecării, darul miracolelor, darul profeţiei, printre altele. Tu ai experimentat darul vorbirii în limbi, cel pe care l-au primit apostolii în ziua Cincizecimii.

  „Darul limbilor este legat de comunicarea directă cu Duhul Sfânt. El este condiţia rugăciunilor care au putere, al exorcismelor – cum a fost cazul tău – şi al înţelepciunii. Zilele de marş şi Practicile RAM, pe lângă pericolul pe care-l reprezenta pentru tine câinele, au trezit din întâmplare harul limbilor. El n-o să mai revină, în afara cazului în care îţi găseşti sabia şi te hotărăşti să parcurgi drumul Romei. În orice caz, a fost o prevestire bună.”

  Pe ecranul televizorului mut, povestea minelor de cărbune se preschimbase într-o succesiune de imagini în care bărbaţi şi femei vorbeau fără oprire, discutau, conversau. Din când în când, un actor şi o actriţă se sărutau.

  „Încă ceva, a spus Petrus. S-ar putea să-l întâlneşti din nou pe câine. În acest caz, nu încerca să reînvii harul limbilor, pentru că el nu se va mai întoarce. Ai încredere în ce-ţi va spune intuiţia. Am să te învăţ o altă practică RAM, care îţi va trezi intuiţia. Astfel, îţi vei cunoaşte, puţin câte puţin, limbajul secret al spiritului, o să-ţi fie de mare ajutor în toate momentele vieţii tale”

  Petrus a stins televizorul chiar în momentul în care intriga începuse să mă intereseze. Apoi s-a îndreptat spre bar şi a comandat o sticlă de apă minerală. Am băut fiecare câteva înghiţituri.

  Ne-am dus să ne aşezăm afară, şi, vreme de câteva clipe, niciunul n-a spus nimic. Liniştea nopţii ne înconjura, şi Calea Lactee de pe firmament îmi amintea fără încetare de obiectivul meu: să găsesc sabia. După o vreme, Petrus m-a învăţat EXERCIŢIUL APEI.

  „Sunt obosit şi mă duc să mă culc, a spus el. Dar fă exerciţiul acum. Trezeşte-ţi intuiţia, latura ta secretă, Să nu-ţi pese de logică, apa e un element fluid şi n-o să se lase dominată prea uşor. Dar ea îţi va permite să-ţi elaborezi, puţin câte puţin, fără violenţă, o nouă raportare la univers.”

  A concluzionat, înainte de a intra în hotel: „Nu în fiecare zi eşti ajutat de un câine.”

  Am mai savurat puţin prospeţimea şi liniştea nopţii. Hotelul era departe de orice oraş, nimeni nu trecea pe drumul din faţa mea. Mi-am reamintit de patron, care văzuse Ipanema şi care trebuie că găsise absurdă prezenţa mea în acest loc arid, pe care soarele îl ardea în fiecare zi cu aceeaşi furie.

  Mi-era somn şi am decis să fac fără întârziere exerciţiul. Am împrăştiat restul din sticla de apă pe pavajul de ciment. O baltă s-a format imediat. Nu reprezenta nici o imagine, n-avea nici o formă, şi nu asta căutam eu. Degetele mele se plimbau prin apa rece, şi am început să simt genul de hipnoză pe care-l resimţi de obicei în faţa unui foc. Nu mă gândeam nimic. Mă distram. Mă distram cu o baltă de apă. Am desenat câteva trăsături pe margini, şi ea a părut să se transforme într-un soare ud, dar imediat trăsăturile se amestecau şi se topeau. Cu palma întinsă, am lovit centrul bălţii; ea s-a întins, acoperind cimentul de picături, stele negre pe fond gri. Mă dedam cu totul acestui exerciţiu extravagant, fără cea mai mică finalitate, dar plăcut de realizat. Am simţit că spiritul meu aproape că se oprise din gândit, ceea ce nu reuşeam să obţin decât după lungi meditaţii şi relaxări. Paralel cu asta, ceva-mi spunea că, în adâncimile fiinţei mele, o forţă se întrupa şi se pregătea să se manifeste.

  Am rămas multă vreme jucându-mă cu băltoaca, mi-a fost greu să opresc exerciţiul. Dacă Petrus m-ar fi învăţat exerciţiul Apei la începutul călătoriei, aş fi găsit cu siguranţă că era o pierdere de timp. Dar acum că vorbisem în limbi şi expulzasem demoni, această baltă de apă stabilea un contact – chiar fragil – cu Calea Lactee. Ea reflecta stelele, executând desene pe care nu reuşeam să le interpretez, şi-mi dădea senzaţia nu că pierd timpul, ci că creez un nou cod de comunicare cu lumea. Codul secret al sufletului, limba pe care o cunoaştem şi pe care o auzim atât de puţin.

  Când mi-am dat seama, se făcuse deja foarte târziu. Luminile din faţa porţii erau stinse şi am intrat înăuntru fără zgomot. În camera mea, l-am invocat încă o dată pe Astrain. A apărut mai clar, şi i-am vorbit o vreme de sabie şi de obiectivele mele în viaţă. Nu mi-a răspuns nimic, dar Petrus mă prevenise că Astrain, prin intermediul invocaţiilor, avea să devină o prezenţă vie şi puternică la îndemâna mea.

  CĂSĂTORIA.

  Logroño este unul dintre cele mai mari oraşe pe care pelerinii ce parcurg drumul Sfântului Iacob le traversează. Înainte de asta, nu mai traversasem decât un oraş important, Pampeluna, unde nu rămăsesem peste noapte. În după-amiaza în care am ajuns la Logroño, se pregătea o mare sărbătoare, şi Petrus a fost de părere să rămânem măcar în noaptea aceea acolo.

  Mă obişnuisem cu liniştea şi libertatea de la ţară, atât de tare încât n-am prea apreciat ideea. Se scurseseră cinci zile de la incidentul cu câinele, şi în fiecare seară îl invocam pe Astrain şi făceam exerciţiul Apei. Mă simţeam mult mai calm, conştient de importanţa pe care o avea drumul Sfântului Iacob pentru ceea ce aveam să fac mai târziu. Cu toată ariditatea peisajului, cu mâncarea care nu era întotdeauna grozavă, şi cu oboseala provocată de zilele întregi de