Toate astea au dispărut în ziua în care am ajuns la Logroño. Nu mai era aerul cald şi pur al câmpiei din ţinutul pe care-l lăsasem în urmă, ci un oraş plin de maşini, de ziarişti şi de echipe de televiziune. Petrus a intrat în primul bar ca să întrebe ce se petrecea.

  „Cum! Nu ştiţi? E nunta fiicei colonelului M., a răspuns un bărbat. Vom avea un mare banchet public în piaţă, şi astăzi închid mai devreme.”

  Era greu de găsit un hotel. Totuşi, o pereche în vârstă, care zăriseră cochilia pe rucsacul lui Petrus, ne-au propus să ne găzduiască. Am făcut o baie, mi-am pus singurii pantaloni de schimb pe care mi-i adusesem, şi am ieşit.

  În piaţă, zeci de servitori, transpirând în smoching sau în robe negre, se ocupau de ultimele amănunte, aranjând mesele care erau aşezate peste tot. Televiziunea spaniolă filma unele dintre pregătiri. Am luat-o pe o străduţă care dădea spre parohia Sfântului Iacob cel Regal, unde avea să înceapă ceremonia.

  Invitaţi frumos îmbrăcaţi, femei al căror machiaj era gata să curgă sub efectul temperaturii, copii în costume albe, cu un aer bosumflat, intrau necontenit în biserică. Au izbucnit câteva focuri de artificii, şi o limuzină neagră s-a oprit în faţa porţii principale. Sosea mirele. Petrus şi cu mine, nereuşind să intrăm în biserica ticsită, am hotărât să ne reîntoarcem în piaţă. El s-a dus să se plimbe, iar eu m-am aşezat pe o bancă, aşteptând să se termine ceremonia şi să înceapă banchetul. Lângă mine, un vânzător de pop-corn aştepta sfârşitul ceremoniei pentru a-şi face vânzare.

  „Aţi fost şi dumneavoastră invitaţi? M-a întrebat el.

  — Nu. Suntem pelerini care merg spre Compostella.

  — De la Madrid este un tren direct până acolo, şi dacă-l luaţi vinerea, aveţi dreptul la hotel gratuit.

  — Dar noi facem un pelerinaj.”

  Vânzătorul s-a uitat la mine şi a replicat cu un aer serios: „Pelerinajul e treaba de sfânt.”

  Am preferat să nu mai insist. Bătrânul a început să povestească de faptul că-şi măritase fiica, dar că în prezent, ea trăia despărţită de soţul ei.

  „În epoca lui Franco, lumea avea mai mult respect, a spus el. În zilele noastre, nimeni nu mai ţine cont de familie”.

  Chiar şi într-o ţară străină, unde nu e recomandabil să discuţi politică, nu puteam să las aşa ceva fără răspuns. Am spus că Franco era un dictator, şi că nimic din acea vreme nu se putea să fi fost pozitiv.

  Bătrânul s-a făcut roşu.

  „Cine eşti dumneata ca să vorbeşti aşa?

  — Cunosc istoria ţării voastre. Ştiu că poporul vostru a luptat pentru libertate. Am citit despre crimele războiului civil din Spania.

  — Eu am luptat în război. Pot să vorbesc, pentru că sângele familiei mele a curs. Istoria pe care ai citit-o dumneata nu mă interesează; ceea ce mă interesează este ceea ce s-a petrecut în familia mea. Am luptat împotriva lui Franco, dar după victoria lui, viaţa mea a devenit mai bună. Nu sunt sărac şi am un cărucior de pop-corn. Nu guvernul socialist e acela care m-a ajutat să-l obţin. Trăiesc mai prost azi decât altădată.”

  Mi-am amintit ce spunea Petrus, că oamenii se mulţumesc cu foarte puţin în existenţa lor. N-am mai insistat şi am schimbat vorba.

  Petrus a revenit. I-am spus povestea vânzătorului de pop-corn.

  „E foarte bine să discuţi, a comentat el, atunci când vrei să te convingi de ceea ce eşti pe cale să spui. Eu fac parte din PCI10 şi nu cunoşteam la tine latura asta fascistă.

  — Ce latură fascistă? am exclamat eu, indignat.

  — L-ai ajutat pe bătrân să se convingă că regimul lui Franco era mai bun. Poate că n-a ştiut niciodată până acum. Acuma ştie.

  — Sunt foarte mirat să aflu că PCI crede în harurile Duhului Sfânt.”

  Am râs amândoi. Au izbucnit alte focuri de artificii. O orchestră s-a instalat în chioşcul din piaţă, şi muzicanţii şi-au acordat instrumentele. Serbarea urma să înceapă dintr-o clipă în alta.

  Am privit cerul. Noaptea cădea şi apăreau câteva stele. Petrus s-a apropiat de un chelner, şi acesta s-a întors cu două pahare de plastic pline cu vin.

  „Poartă noroc să bei un pic înainte de începutul petrecerii, a spus Petrus întinzându-mi un pahar. Asta te va ajuta să-l uiţi pe bătrânul vânzător de pop-corn.

  — Deja nu mă mai gândesc la el.

  — Cu toate acestea, ar trebui s-o faci, Ceea ce s-a petrecut este un mesaj simbolic semnalând un comportament incorect. Încercăm într-una să găsim adepţi ai explicaţiilor noastre referitoare la univers. Credem că numărul de oameni care cred acelaşi lucru ca şi noi va face din acel lucru o realitate. N-are nici o legătură.

  „Priveşte în jurul tău. Se pregăteşte o mare sărbătoare. Mai multe lucruri vor fi sărbătorite în acelaşi timp: visul tatălui care voia să-şi mărite fiica, visul fetei care voia să se mărite, visul mirelui. E bine, pentru că ei cred în acest vis şi vor să le arate tuturor că şi-au atins scopul. Nu e o sărbătoare pentru a convinge pe cineva de ceva, şi de aceea o să fie distractiv. Totul indică faptul că e vorba de oameni care au dus Luptea cea Bună a iubirii.

  — Dar tu, tu încerci să mă convingi, Petrus. Tu mă conduci pe drumul Sfântului Iacob.”

  M-a privit cu răceală: „Te învăţ Practicile RAM. Dar vei ajunge până la sabia ta numai dacă descoperi că în sufletul tău se găsesc drumul, adevărul şi viaţa.”

  A arătat cu degetul în direcţia cerului pe care stelele erau deja vizibile.

  „Calea Lactee arată drumul până la Compostella. Nici o religie nu e în stare să adune toate stelele, pentru că, dacă ar fi fost aşa, universul ar deveni un imens spaţiu vid şi şi-ar pierde raţiunea de a exista. Fiecare stea – şi fiecare