– L-ai pierdut pentru că ştii mai multe despre Războiul Civil din secolul al nouăsprezecelea, decât despre cel care ne-a sfâşiat naţiunea imediat după asasinarea lui Kennedy în Dallas. Dacă te-aş întreba cine a jucat în Absolventul sunt convins că ai şti să-mi spui. Dar, dacă te-aş întreba pe cine a încercat să-l asasineze Lee Oswald doar cu câteva luni înainte de Kennedy, mi-ai răspunde „Îh?”. Pentru că toată povestea aia s-a pierdut cumva.

– Oswald a încercat să omoare pe cineva înainte de Kennedy?

Nu ştiusem asta, dar, de fapt, cea mai mare parte din informaţiile despre asasinarea lui Kennedy le aveam dintr-un film al lui Oliver Stone. În orice caz, Al nu mi-a răspuns. Al nu mai putea fi oprit.

– Şi cum rămâne cu Vietnamul? Johnson a pornit toată escaladarea aia dementă. Nici vorbă că J.F.K. a fost un războinic excelent, dar Johnson a dus toată povestea la un nivel superior. Avea acelaşi complex „coaiele mele sunt mai mari decât ale tale” ca acela cu care s-a fălit Bush junior – ştii că era poreclit „Dubya”? — în faţa camerelor de luat vederi când a zis: „Haide, bagă!” Kennedy s-ar fi putut răzgândi. Johnson şi Nixon erau incapabili de aşa ceva. Din cauza lor am pierdut aproape şaizeci de mii de soldaţi americani în Nam. Iar vietnamezii, din nord şi din sud împreună, au pierdut milioane. Gândeşte-te: ar mai fi factura tot atât de mare, dacă J.F.K. n-ar muri în Dallas?

– N-am nici cea mai mică idee. Şi nici tu n-ai de unde să ştii.

– Corect, dar, de nevoie, am studiat istoria americană recentă şi cred că sunt şanse bune să schimbăm toată povestea în sens pozitiv dacă îl salvăm. Pe bune că nu există niciun pericol. Dacă se va dovedi că treaba se împute, poţi să faci lucrurile la loc cum au fost. La fel de uşor cum ştergi o obscenitate de pe tabla din liceul tău.

– Sau nu mai pot să mă întorc şi atunci n-o să ştiu niciodată.

– Asta-i acum! Eşti tânăr. Cât timp nu te calcă vreun taxi, sau nu faci un infarct, o să trăieşti suficient de mult ca să vezi cum au ieşit lucrurile.

Am tăcut, cu ochii în jos, şi m-am gândit la toate cele auzite. Al a avut răbdare. În cele din urmă, am ridicat iarăşi privirea.

– Trebuie că ai citit o grămadă despre asasinare şi despre Oswald.

– Tot ce mi-a căzut în mână, prietene.

– Cât de sigur eşti că el e autorul? Că circulă o mulţime de teorii ale conspiraţiei. Până şi eu ştiu asta. Dacă mă duc înapoi şi îl opresc, dar pe Kennedy îl trosneşte alt tip de pe Grassy Hill?

– De pe Grassy Knoll. Şi sunt aproape sută la sută sigur că a fost Oswald. În primul rând, teoriile conspiraţiei sunt toate foarte aiurea şi multe dintre ele au fost demolate de-a lungul anilor. De pildă, ideea că ucigaşul n-a fost Oswald, ci altul care semăna cu el. Au exhumat cadavrul în 1981 şi au făcut testul A.D.N. şi s-au convins că el a fost. Pulărăul ăla cretin.

A adăugat după o pauză mică:

– L-am cunoscut.

M-am holbat la el:

– Pe naiba!

– Ba da! A vorbit cu mine. Asta s-a întâmplat în Fort Worth. Venise în vizită la fra-su în Fort Worth, împreună cu Marina – nevastă-sa care era rusoaică. Dacă Lee a iubit vreodată în viaţa lui pe cineva, atunci acel cineva a fost Bobby, frate-său. Stăteam lângă gardul de la curtea casei lui Bobby Oswald, sprijinit de un stâlp de telegraf, fumând şi prefăcându-mă că citesc ziarul. Cred că pulsul mi se ridicase la două sute pe minut. Lee şi Marina au ieşit împreună. Femeia o ducea în braţe pe fetiţa lor, June, o fărâmă de copil, de nici un an. Dormea. Ozzie era îmbrăcat cu pantaloni kaki şi o bluză Ivy League cu nasturi şi roasă la guler. Pantalonii erau călcaţi cu dungă, dar erau al naibii de jegoşi. Renunţase la tunsoarea de armată, dar tot avea părul foarte scurt. Iar Marina – măiculiţă, ce mai femeie! Păr negru, ochi albaştri, ten fără cusur. Arăta ca o vedetă de cinema. O s-o vezi cu ochii tăi, dacă faci chestia asta. Când au ieşit de pe alee, i-a zis ceva pe ruseşte. El i-a răspuns. Zâmbea, da’ după aia a îmbrâncit-o. Aproape că a căzut. Fetiţa s-a trezit şi a început să plângă. Şi în tot timpul ăsta Oswald zâmbea.

– Ai văzut toate astea. Chiar le-ai văzut. L-ai văzut pe el.

În pofida călătoriei mele în timp, tot mai eram cel puţin pe jumătate convins că toată povestea nu era decât o halucinaţie sau o minciună sfruntată.

– L-am văzut. Ea a ieşit pe poartă şi a trecut pe lângă mine cu capul în pământ, ţinând copilul strâns la piept. De parcă nici nu eram acolo. Dar el a venit drept la mine şi s-a apropiat atât de mult, că-i puteam simţi colonia Old Spice pe care o folosea ca să acopere duhoarea de transpiraţie. Avea nasul plin de puncte negre. Şi îţi puteai da seama, numai uitându-te la hainele lui – la pantofii lui care erau scâlciaţi şi tociţi la spate – că n-avea nici măcar un ţucal de noapte şi nicio fereastră pe care să-l arunce. Dar când îl priveai în ochi, înţelegeai că toate astea nu contează. Nu contează pentru el. Credea că e mare şmecher.

Al căzu pe gânduri, apoi clătină din cap:

– Nu, retrag ce am spus. Ştia că e mare şmecher. Doar că trebuia să aştepte puţin până ce restul lumii va ajunge la aceeaşi concluzie. Şi uite-l chiar în faţa mea, atât de aproape că mă îneca răsuflarea lui puturoasă – şi să nu crezi că nu m-am gândit să…

– De ce n-ai făcut-o? De ce nu l-ai împuşcat?

– În faţa nevestei şi a copilului? Tu ai putea face asta, Jake?

N-a fost nevoie să mă gândesc:

– Cred că nu.

– Nici eu. Am mai avut şi alte motive. Unul dintre ele e aversiunea mea faţă de închisori şi de scaunul electric. Ştii, eram în mijlocul străzii.

– Aha.

– „Aha” e un răspuns bun. Încă mai zâmbea când a venit spre