mine. Şi arogant, şi afectat. Ştii, e zâmbetul ăla care-i e lipit pe faţă în toate pozele care i-au fost făcute vreodată. Zâmbeşte chiar şi în aia din secţia de poliţie după ce fusese arestat pentru că îl omorâse pe preşedinte, unde e lângă un poliţist de patrulă care s-a întâmplat să-i taie calea când încercase să fugă. Şi atunci îmi zice: „La ce te uiţi, domnule?” Şi eu îi zic: „La nimic, prietene.” Şi el: „Atunci vezi-ţi de treabă.” Marina îl aştepta la vreo cinci, şase metri mai departe pe trotuar, încercând să adoarmă copilul la loc. Era al dracu’ de cald în ziua aia, dar ea avea un batic pe cap aşa cum purtau europencele atunci. El s-a dus la ea şi a apucat-o de cot – a apucat-o ca un poliţai, nu ca un soţ – şi-i zice: Paboda! Paboda! Adică: „Mergi, mergi!” I-a răspuns ceva, poate l-a rugat să ţină şi el puţin copilul. În orice caz, asta e bănuiala mea. Dar el a îmbrâncit-o iar şi i-a zis: Paboda, cika! „Mişcă-te, căţea!” Şi ea s-a mişcat. S-au dus la staţia de autobuz. Şi asta a fost.

– Vorbeşti ruseşte?

– Nu, dar am ureche bună şi mai am şi un computer, aici, în timpul nostru.

– L-ai mai văzut şi altă dată?

– Doar de la depărtare. Eram deja foarte bolnav, rânji el. Ştii că nicio friptură din toată lumea asta nu-i mai bună decât cea din Fort Worth? Ei, eu n-am putut s-o mănânc. Uneori lumea asta e al naibii de crudă. Am fost la un doctor şi ăsta mi-a pus diagnosticul pe care îl ştiam şi eu, fără să am studii şi, după aia, m-am întors în secolul douăzeci şi unu. Oricum nu prea mai aveam ce să văd. Doar un tip costeliv care-şi maltratează nevasta şi care aşteaptă să devină celebru.

Se aplecă spre mine.

– Ştii cum era individul care a schimbat soarta Americii? Ca puştii ăia răi şi laşi care aruncă pietre în alţi copii şi după aia o iau la goană. Până când s-a înrolat la puşcaşii marini – ca să fie ca frate-său, Bobby, pe care îl idolatriza – locuise în vreo douăzeci de locuri, de la New Orleans la New York. Avea idei măreţe şi nu reuşea să înţeleagă de ce oamenii nu voiau să-l  asculte. Era tare supărat pe chestia asta, era furios, dar niciodată nu şi-a pierdut expresia aia de superioritate, expresia aia dispreţuitoare de tot căcatul. Ştii cum i-a zis William Manchester?

– Nu.

Nici măcar nu ştiam cine era William Manchester.

– Animal amărât fără stăpân. Manchester a discutat despre toate teoriile conspiraţiei care au înflorit după asasinat… şi după ce Oswald însuşi a fost împuşcat şi a murit. Ştii că aşa a fost, nu?

– Desigur, am răspuns uşor iritat. L-a omorât un individ pe nume Jack Ruby.

Având însă în vedere carenţele cunoştinţelor mele, cred că avea tot dreptul să-mi pună întrebarea asta.

– Manchester a spus că dacă-l pui pe preşedintele asasinat pe un taler al balanţei, iar pe celălalt îl pui pe Oswald – pe animalul amărât fără stăpân – nu se echilibrează. Nu se echilibrează pentru nimic în lume. Dacă voiai să dai un sens morţii lui Kennedy, trebuia să adaugi ceva mai solid. Chestie care explică proliferarea teoriilor conspiraţiei. Că l-a omorât Mafia – Carlos Marcello ar fi ordonat asasinatul. Sau K.G.B.-ul. Sau Castro, ca să se răzbune pe C.I.A. pentru trabucurile otrăvite. Până şi azi mai sunt oameni care cred că Lyndon Johnson a făcut-o ca să ajungă preşedinte. Dar, până la urmă… Al clătină din cap. Aproape sigur a fost Oswald. Ai auzit de Briciul lui Occam?

Ce bine era să ştiu ceva sigur!

– E o axiomă fundamentală, cunoscută uneori sub numele de „Legea parcimoniei”. Adică: „Dacă toate lucrurile au semnificaţie egală, explicaţia corectă este, de obicei, cea mai simplă.” Dar de ce nu l-ai omorât atunci când nu era pe stradă cu nevastă-sa şi cu fetiţa? Şi tu ai fost puşcaş marin. De ce nu l-ai omorât singur pe cretinul ăla atunci când ţi-ai dat seama cât de bolnav eşti?

– Pentru că a fi nouăzeci şi cinci la sută sigur nu-i totuna cu sută la sută. Pentru că, ticălos, sau nu, avea o familie. Pentru că, după ce a fost arestat, Oswald a spus că plăteşte vasele sparte de alţii şi voiam să fiu sigur că minte. Nu cred că poate cineva să fie sută la sută sigur de ceva în lumea asta păcătoasă, da’ voiam să ajung măcar până la nouăzeci şi opt. N-aveam nici cea mai mică intenţie să stau şi să aştept până pe douăj’doi noiembrie şi să încerc să-l opresc la Texas School Book Depository – asta ar fi însemnat să-mi asum mult prea multe riscuri dintr-un anume motiv foarte important despre care va trebui să-ţi povestesc.

Îi dispăruse strălucirea din ochi, iar ridurile de pe obraji i se adânciseră din nou. Mă înspăimânta să văd cât de sărace îi deveniseră rezervele de energie.

– Am notat totul. Şi vreau să citeşti. Mai bine zis, vreau să înveţi totul pe de rost, cuvânt cu cuvânt, ca un tocilar afurisit. Uită-te pe televizor, prietene. Vrei?

Surâse obosit şi adăugă:

– Mi-e greu să mă ridic.

Era un caiet gros, albastru. Preţul de pe copertă era de douăzeci şi cinci de cenţi. Nu cunoşteam firma producătoare.

– Ce firmă e Kresge’s?

– Lanţul de magazine pe care tu îl ştii acum sub numele Kmart. Dar, lasă ce scrie pe copertă, fii atent la ce e înăuntru. E o cronologie a faptelor lui Oswald, plus toate probele împotriva lui pe care le-am putut aduna… pe care nu mai trebuie să le citeşti dacă mă crezi pe cuvânt, pentru că o să-l opreşti pe nenorocit în aprilie 1963, cu mai bine de jumătate de an înainte ca preşedintele să vină în Dallas.

– De ce tocmai în aprilie?

– Pentru că atunci a încercat cineva să-l asasineze pe generalul Edwin Walker… Numai că pe vremea aia nu mai era general. Îl dăduse chiar Kennedy afară în 1961 pentru că generalul Eddie dădea subordonaţilor literatură segregaţionistă şi-i obliga s-o citească.

– Oswald a încercat să-l împuşte?

– Asta trebuie să verifici. Analiza balistică a demonstrat fără