posibilitate de tăgadă că a fost aceeaşi puşcă. Îl pândeam să-l văd când trage. Îmi puteam permite să nu mă bag, pentru că, de data asta, Oswald a ratat. Glonţul a ricoşat din rama de lemn de la geamul bucătăriei lui Walker. Nu prea mult, dar suficient cât să-i salveze viaţa. Glonţul i-a făcut literalmente o cărare în păr şi aşchiile lemnului i-au rănit niţeluş braţul. Atâta tot. Nu zic că individul îşi merita moartea – puţini oameni sunt atât de haini încât să merite să fie ucişi într-un asemenea atac –, dar oricând l-aş da pe Walker în schimbul lui Kennedy.

Nu mai eram foarte atent la ce-mi spunea, pentru că începusem să răsfoiesc Cartea lui Al despre Oswald, pagină după pagină cu însemnări mărunte. La început erau foarte citeţe, mai puţin, însă, pe măsură ce te îndreptai spre sfârşit.

Ultimele câteva pagini erau acoperite cu mâzgălelile chinuite ale unui om foarte bolnav. Am închis caietul şi am spus:

– Şi dacă ajungi la concluzia că Oswald a fost cel care l-a împuşcat pe generalul Walker, asta o să-ţi înlăture îndoielile?

– Da. Trebuia să mă conving că e în stare să facă aşa ceva. Jake, ascultă-mă, Ozzie e un om rău – e ceea ce oamenii numeau „păduche” în ’58 – dar nu înseamnă că eşti un asasin dacă îţi baţi nevasta şi o ţii prizonieră pentru că nu ştie englezeşte. Şi încă ceva. Chiar dacă marele C nu m-ar fi doborât, ştiam că nu voi mai avea o altă şansă să îndrept lucrurile dacă îl omor pe Oswald şi altcineva îl împuşcă pe preşedinte. Când ajungi la şaizeci de ani ai cam ieşit din garanţia fabricii, dacă mă-nţelegi.

– Dar de ce să-l omori? N-ai fi putut doar… nu ştiu… să-i înscenezi ceva?

– Poate, dar eram deja bolnav. Şi nici nu ştiu dacă aş fi făcut-o chiar sănătos fiind. La urma urmei mi se părea mult mai simplu să-l termin o dată pentru totdeauna în momentul în care eram convins că el e autorul. Aşa cum omori o viespe înainte să apuce să te înţepe.

Am căzut pe gânduri. Ceasul de pe perete anunţa ora zece şi jumătate. La începutul discuţiei noastre, Al spusese că o să aibă destulă forţă cât să reziste până la miezul nopţii, dar acum era suficient doar să mă uit la el ca să-mi dau seama că fusese exagerat de optimist.

Am dus cele două pahare la bucătărie, le-am clătit şi le-am pus în scurgător.

Aveam senzaţia că în spatele frunţii mele se învolbura pâlnia unei tornade. Doar că nu aspira şi nu rotea în aer vaci şi garduri şi bucăţi de hârtie, ci nume de oameni: Lee Oswald, Marina Oswald, Edwin Walker, Fred Hampton, Patty Hearst. Mai erau şi acronime în vârtejul acela, ca nişte ornamente cromate smulse de pe capota maşinilor de lux: J.F.K., R.F.K., M.L.K., S.L.A. Şi ciclonul avea glas şi repeta aceleaşi două cuvinte, cu tărăgănare sudică, inexpresivă: paboda, cika.

Mişcă-te, căţea.

5

– Cât timp de gândire am? l-am întrebat.

– Nu prea mult. La sfârşitul lunii o să-mi ridice restaurantul. Am vorbit cu un avocat despre cum am putea face să mai câştigăm ceva timp – să-i dau în judecată, să-i încurc cumva – dar nu mi-a dat speranţe. Ai văzut vreodată un afiş în vitrina unui magazin de mobilă pe care să scrie TREBUIE SĂ DISPARĂ TOTUL DACĂ NI S-A TERMINAT CONTRACTUL?

– Sigur.

– În nouă cazuri din zece e doar o promoţie de tot căcatul, dar ăsta e al zecelea caz. Şi nu e vorba despre un magazin cu bunuri la mâna a doua care abia aşteaptă să-mi ia locul. E vorba de firma L.L. Bean’s care e mama tuturor firmelor comerciale din statul Maine. La întâi iulie bodega mea o să dispară aşa cum a dispărut Enron. Dar nu asta-i important. La întâi iulie eu s-ar putea să nu mai fiu. S-ar putea să răcesc şi să mor de pneumonie în trei zile. Aş putea să fac infarct sau să mă pocnească un atac cerebral. Sau s-ar putea să mă omor din greşeală cu idioatele astea de pastile de Oxycontin. Asistenta care are grijă de mine mă întreabă în fiecare zi dacă am grijă să nu depăşesc dozajul, şi chiar sunt foarte atent la asta, dar îmi dau seama că femeia se teme să nu intre în casă într-o bună dimineaţă şi să mă găsească mort pentru că m-am ameţit şi am pierdut socoteala. Unde mai pui şi că am slăbit foarte mult.

– Pe bune? Nici n-am observat.

– Nimănui nu-i plac măgarii impertinenţi, prietene – o să afli când o să ai anii mei. În orice caz, vreau să iei şi asta împreună cu caietul.

Îmi întinse o cheie.

– E de la trailer. Dacă mâine, când vii la mine, o să-ţi spună asistenta că m-am dus în timpul nopţii, înseamnă că va trebui să te mişti repede. Asta în cazul că te hotărăşti să faci ceva.

– Al, nu te gândeşti…

– Sunt prevăzător, nimic mai mult. Pentru că vorbim despre ceva foarte important, Jake. Din punctul meu de vedere, este mai important decât orice altceva. Dacă ai visat vreodată să schimbi lumea, asta e şansa ta. Salvează-l pe Kennedy, salvează-i fratele. Salvează-l pe Martin Luther King. Împiedică tulburările rasiale. Opreşte războiul din Vietnam, poate.

Se înclină spre mine.

– Scapă-ne de un singur animal fără stăpân, prietene, şi s-ar putea să salvezi milioane de vieţi.

– E o promoţie dată naibii, am zis, dar nu-i nevoie să iau cheia. Că mâine dimineaţă o să fii tot în trailerul albastru.

– Există o probabilitate de nouăzeci şi şapte la sută să ai dreptate. Dar nu-i suficient. Ia cheia asta blestemată.

Am luat cheia aia blestemată şi mi-am pus-o în buzunar.

– Te las să te odihneşti.

– Încă ceva înainte să pleci. Trebuie să-ţi povestesc despre Carolyn Poulin şi Andy Cullum. Aşază-te la loc, Jake. N-o să dureze mult.

Am rămas în picioare:

– Nici vorbă. Eşti epuizat. Trebuie să dormi.

– O să dorm când o să fiu mort. Stai jos.

6

După ce a descoperit ceea ce îi plăcea să numească „vizuina de iepure”, mi-a povestit Al, s-a mulţumit, la început, s-o folosească doar ca să se