aprovizioneze, să facă nişte pariuri la un agent pe care îl găsise în Lewiston şi să-şi îngroaşe teancul de bancnote de cincizeci. Uneori, în mijlocul săptămânii, se ducea într-o mică vacanţă la Lacul Sebago, în care mişunau peşti gustoşi pe care puteai să-i mănânci fără grijă. Oamenilor le era teamă de efectele negative ale testelor nucleare, zicea el, dar spaima de a te otrăvi cu mercur din cauza peştilor hrăniţi aiurea era, deocamdată, de domeniul viitorului. Spunea că aceste călătorii scurte (făcute, de obicei, în zilele de marţi şi miercuri, deşi se întâmpla uneori să rămână până vineri) erau mini-vacanţele lui. Vremea era în permanenţă bună (pentru că în permanenţă era aceeaşi vreme) iar pescuitul era extraordinar (pentru că probabil prindea iar şi iar aceiaşi peşti).

– Ştiu exact ce simţi, Jake, pentru că şi eu am fost cam şocat în primii câţiva ani. Dar, vrei să-ţi spun ce-ţi pune creierii pe bigudiuri mai abitir decât orice altceva? Senzaţia pe care o ai când cobori treptele alea în toiul geros al lui ianuarie şi te pomeneşti în soarele cald de septembrie. Pe vreme de mâneci scurte, aşa-i?

Am dat din cap şi l-am îndemnat să continue. Dispăruse până şi puţina culoare pe care o avusese în obraji când venisem la el şi tirul acceselor de tuse nu-l mai slăbea, acum, aproape deloc.

– Dar un om se poate obişnui aproape cu orice, dacă are timp. Şi, când şocul a început să se mai diminueze, am început să-mi spun că descoperisem vizuina de iepure dintr-un motiv anume. Şi atunci m-am gândit la Kennedy. Dar întrebarea ta şi-a şi ridicat capul hidos: poţi schimba trecutul? Nu mă interesau consecinţele – cel puţin, nu la început – ci doar voiam să ştiu dacă se poate face sau nu. Într-una din excursiile la Sebago, am cioplit AL T. DIN 2007 în scoarţa unui copac de lângă cabana unde am stat. Când m-am întors aici, am sărit în maşină şi m-am repezit la Lacul Sebago. Nu mai există cabanele unde am stat; acum e un hotel în locul lor. Dar copacul încă mai e acolo. Şi semnele pe care le-am cioplit sunt acolo. Sunt vechi şi netezite de timp, dar sunt tot acolo: AL T. DIN 2007. Aşa mi-am dat seama că se poate. Atunci am început să mă gândesc la efectul de fluture. Pe vremea aia în Lisbon Falls era un ziar, Lisbon Weekly Enterprise, care, din 2005, e trecut pe microfilme la bibliotecă. Chestia asta îţi accelerează căutările, înţelegi? Voiam să găsesc un accident din toamna sau de la începutul iernii lui 1958. Poate că aş fi intrat şi în 1959 dacă ar fi fost cazul, dar am descoperit ce căutam la ştirile din data de cincisprezece noiembrie 1958. O fată de doisprezece ani, pe nume Carolyn Poulin, era la vânătoare cu tatăl ei dincolo de râu, în acea zonă din Durham căreia i se spune Bowie Hill. Pe la ora două în după-amiaza acelei zile – era într-o sâmbătă – un vânător din Durham, Andrew Cullum, a tras cu puşca într-o căprioară în aceeaşi parte de pădure. A ratat căprioara, dar a nimerit fata. A nimerit-o, deşi se afla la mai mult de patru sute de metri depărtare. Şi m-am gândit. Când Oswald a tras în generalul Walker, distanţa era mai mică de o sută de metri. Dar glonţul a ciupit cadrul ferestrei şi a ratat. Glonţul care a paralizat-o pe fetiţa lui Poulin a parcurs peste patru sute de metri – mult mai mult decât glonţul care l-a omorât pe Kennedy – şi nu s-a lovit de niciun copac şi de nicio creangă de pe drum. Şi o rămurică dacă lovea, aproape sigur că nu ar mai fi atins-o pe copilă. Sunt foarte sigur de asta. Atunci a fost prima dată, dar nu şi ultima, când mi-a trecut prin minte expresia viaţa ţi se poate schimba cât ai bate din palme.

Al a luat alt tampon, a tuşit, a scuipat, l-a aruncat la coş. Apoi a încercat din răsputeri să tragă aer în piept şi a continuat cu greutate. N-am mai încercat să-l întrerupt. Eram fascinat.

– Am introdus numele fetei în baza de date a gazetei Enterprise şi am dat şi de alte articole despre ea. A absolvit liceul din Lisbon Falls în 1965 – la un an după foştii ei colegi, dar a reuşit, totuşi – şi a intrat la universitatea statului Maine. Facultatea de Management. S-a făcut contabilă. Locuieşte în Gray, la mai puţin de cincisprezece kilometri de Lacul Sebago şi lucrează pe cont propriu şi în ziua de azi. Ghiceşti cine e cel mai important client al ei?

Am clătinat din cap.

– John Crafts, chiar de aici, de la noi, din Lisbon Falls. Unul din vânzătorii lui, Squiggy Wheaton, vine des la mine la cârciumă şi, când mi-a spus, într-o zi, că îşi fac inventarul anual şi că „doamna cu cifrele” a venit să îi ajute cu registrele, am socotit că-i de datoria mea să trec pe acolo şi s-o văd cu ochii mei. Are şaizeci şi cinci de ani acum şi… ştii că există femei care sunt extraordinar de frumoase la vârsta asta?

– Da, i-am răspuns şi m-am gândit la mama lui Christy care atinsese apogeul frumuseţii pe la cincizeci de ani.

– Aşa e Carolyn Poulin. Are un chip de o frumuseţe clasică, de care s-ar fi putut îndrăgosti un pictor de acum două, trei sute de ani. Părul îi e alb ca zăpada şi îl poartă lung, până aproape de talie.

– Vorbeşti ca şi cum te-ai fi îndrăgostit, Al.

Mai avea forţă în el ca să-mi facă semnul cu degetul mijlociu ridicat.

– Şi e şi într-o formă fizică excelentă – de fapt, e de aşteptat la o femeie singură care se ridică şi se aşază zi de zi în căruciorul cu rotile, care se urcă şi coboară zi de zi din dubiţa specială pe care o conduce. Fără să mai punem la socoteală că trebuie să se urce şi să coboare din pat, să intre şi să iasă de la duş,