– Şi te-ai hotărât s-o salvezi. Ca să-ţi probezi teoria.

– Am ieşit iarăşi prin vizuina de iepure, doar că, de această dată, am rămas în căbănuţa de pe malul lacului Sebago mai mult de două luni. I-am îndrugat proprietarului o poveste despre nişte bani pe care îi primisem după ce mi-a murit un unchi. Să ţii minte asta, prietene – povestea cu unchiul bogat este verificată. Toţi o cred pentru că toţi îşi doresc un unchi ca ăsta. Şi vine ziua cea mare: cincisprezece noiembrie 1958. N-am nicio treabă cu familia Poulin. Mă interesa mai mult Cullum, vânătorul, dată fiind ideea mea de a-i strica planurile lui Oswald. Am făcut investigaţii şi în privinţa lui şi am aflat că locuia cam la un kilometru jumate depărtare de Bowie Hill, lângă vechea asociaţie a fermierilor din Durham. M-am gândit să ajung acolo înainte ca el să plece la vânătoare. Doar că lucrurile n-au ieşit aşa cum mi-am propus. Am plecat devreme din cabana mea de lângă Lacul Sebago, şi bine am făcut, pentru că nici după doi kilometri maşina pe care o închiriasem de la Hertz a făcut pană. Am scos roata de rezervă, am schimbat-o, şi, cu toate că mi se părea că totul e în regulă, a făcut şi asta pană după doar un alt kilometru. Am făcut autostopul până la benzinăria Esso din Naples, unde băiatul de la reparaţii mi-a spus că are prea multă treabă şi nu poate să bată atâta drum ca să pună roată nouă la un Chevrolet închiriat de la Hertz. Cred că mai degrabă era ofticat că pierduse partida de vânătoare de sâmbătă. L-am convins să se răzgândească cu un bacşiş de douăzeci de dolari, dar n-am ajuns în Durham decât după prânz. Am mers pe vechiul Runaround Pond Road, pentru că pe acolo se ajunge cel mai repede şi ghici ce? Podul de pe Chuckle Brook se dărâmase şi căzuse în apă. Am dat de multe capre din alea vopsite în roşu şi alb, multă murdărie şi un semn mare şi portocaliu pe care scria DRUM ÎNCHIS. Deja începusem să-mi cam dau seama ce se întâmplă şi mă lua cu leşin când mă gândeam că n-o să reuşesc să fac ce mi-am propus. Nu uita că plecasem la opt dimineaţa, pentru mai multă siguranţă, şi parcursesem douăzeci şi un pic de kilometri în mai mult de patru ore. Dar n-am renunţat. Am apucat-o pe Methodist Church Road, scoţând şi untul din rabla aia închiriată şi lăsând în urmă nori mari de praf – că toate drumurile de care îţi zic nu erau asfaltate pe vremea aia. Aşa, şi văd ici şi colo maşini şi camionete parcate pe marginea drumului sau la intrarea în pădure şi văd şi vânători ţinându-şi puştile descărcate pe braţ. Absolut toţi mi-au făcut cu mâna – nici vorbă că oamenii sunt mai prietenoşi în ’58. Le-am răspuns la salut, dar, în sinea mea, mă aşteptam, din clipă în clipă, să fac o altă pană. Sau să-mi explodeze motorul. Probabil că asta m-ar fi scos de pe drum şi m-ar fi aruncat în şanţ, pentru că aveam cel puţin optzeci de kilometri la oră. Mi-aduc aminte că unul dintre vânători îmi făcea semne disperate, de parcă m-ar fi avertizat să încetinesc, dar nu i-am dat importanţă. Am zburat pe Bowie Hill, şi aproape de vechea Friends’ Meeting House am observat o camionetă parcată lângă cimitir. Pe portieră scria POULIN CONSTRUCŢII ŞI TÂMPLĂRIE. Nimeni înăuntru. Poulin era cu fata în pădure, poate într-o poiană, pe undeva, poate îşi mâncau gustarea şi povesteau aşa cum fac taţii cu fiicele. Sau, cel puţin, aşa cum îmi imaginez că povestesc, pentru că eu n-am copii…

Altă criză prelungită de tuse, care sfârşi înăbuşită într-un sunet icnit şi umed.

– Dumnezeule, ce mai doare, a gemut el.

– Al, trebuie să încetezi.

Scutură din cap şi îşi şterse cu podul palmei o şuviţă subţire de sânge care i se prelingea de pe buza inferioară.

– Ce trebuie să fac e să-ţi spun toată povestea, aşa că tacă-ţi gura şi lasă-mă în pace. M-am uitat lung la camionetă, fără să micşorez viteza, aşa că, atunci când am privit iar la drumul din faţă, am văzut un copac de-a curmezişul lui. Am frânat exact la vreme ca să nu mă ciocnesc de el. Nu era un pom mult prea mare, şi înainte să mă macine cancerul aveam ceva forţă. Şi mai eram şi al dracului de nervos. M-am dat jos şi m-am apucat să mă lupt cu el. Şi în timpul ăsta – când încercam să-l dau la o parte şi înjuram de mama focului – a trecut o maşină din direcţie opusă. Un bărbat se dă jos din ea, cu o vestă portocalie de vânătoare pe el. Nu ştiu sigur dacă-i omul meu sau nu – că nu i-a fost niciodată publicată poza în Enterprise – dar pare a avea vârsta potrivită.

Zice: „Să te ajut, bătrâne”.

„Mulţumesc mult”, zic şi întind mâna. „Bill Laidlaw.”

Mi-o strânge şi se prezintă: „Andy Cullum”.

Deci el era. Aproape că nu-mi venea să cred după toate necazurile pe care le avusesem încercând să ajung la Durham. Mă simţeam de parcă aş fi câştigat la loterie. Am apucat amândoi copacul şi am reuşit să-l mutăm din drum. Când am isprăvit, m-am aşezat pe margine şi mi-am apucat pieptul în mâini. M-a întrebat dacă mă simt bine.

„Nu ştiu”, zic eu. „N-am avut niciodată un infarct, dar cred că acum mă paşte unul.”

Şi, Jake, aşa s-a făcut că domnul Andy Cullum n-a vânat nimic în după-amiaza aceea de noiembrie şi n-a împuşcat nicio fetiţă. Că era mult prea ocupat să-l ducă pe bietul şi bătrânul Bill Laidlaw la spitalul Central Maine General din Lewiston.

– Deci ai reuşit? Pe bune, chiar ai reuşit?

– Pe cinstea mea că da. La spital am spus că am mâncat un „erou” – aşa se chema atunci sendvişul italienesc cu de toate – şi am primit diagnosticul de „indigestie acută”. Am plătit douăzeci şi