cinci de dolari şi m-au externat. Cullum m-a aşteptat şi m-a dus înapoi la maşina mea de la Hertz. Ce zici de chestia asta? Şi chiar în noaptea aia m-am întors acasă în 2011… numai că am revenit doar la două minute după ce plecasem. Un rahat ca ăsta îţi dă dureri de cap la fel ca schimbarea de fus orar fără să mai fie nevoie să te urci în avion. Primul drum pe care l-am făcut a fost la biblioteca publică, unde am căutat din nou articolul despre ceremonia de absolvire din 1965. Înainte fusese şi fotografia lui Carolyn Poulin acolo. Directorul din vremea aceea – Earl Higgins, l-a chemat de mult Dumnezeu la El – se apleca să-i înmâneze diploma, căci ea şedea în scaunul de handicapat, îmbrăcată aşa cum se cuvine, cu robă şi tocă pe cap. Şi sub poză scria, Carolyn Poulin atinge un ţel important în lungul ei drum înspre însănătoşire.

– Şi mai era acolo?

– Povestea despre absolvire era, sigur că da. Ştii foarte bine, prietene, că ceremonii de astea sunt pe prima pagină ale tuturor ziarelor din oraşele de provincie. Dar după ce mă întorsesem din călătoria în ’58, în poză era un băiat cu o tunsoare tâmpită de imitaţie de Beatles care stătea pe podium, iar titlul zicea Şeful de promoţie Trevor „Buddy” Briggs ia cuvântul la ceremonia de absolvire a liceului. Toţi absolvenţii erau înşiraţi acolo – cred că mai mult de o sută –, dar Carolyn Poulin nu se afla printre ei. Aşa că am verificat articolul despre absolvirea din ’64 – adică din anul în care ar fi fost normal să termine liceul, dacă nu ar fi fost mult prea ocupată să se facă bine după ce fusese împuşcată în coloană. Şi, bingo! Fără poză, fără vreo menţiune specială, dar numele ei era trecut între David Platt şi Stephanie Routhier.

– Doar un copil obişnuit care ascultă marşul absolvenţilor, nu-i aşa?

– Aşa e. Atunci i-am introdus numele în motorul de căutare pentru gazeta Enterprise, ca să văd dacă apare în vreun articol după 1964. Şi apare. În vreo trei sau patru. Aşa cum te aştepţi din partea unei femei obişnuite care duce o viaţă obişnuită. A intrat la Universitatea statului Maine, a absolvit Managementul afacerilor, a studiat pentru masterat şi doctorat în New Hampshire. Şi am mai găsit un articol din 1979, cu puţin timp înainte ca ziarul să dea faliment. FOSTĂ ELEVĂ DIN LISBON FALLS CÂŞTIGĂ CONCURSUL NAŢIONAL DE CRINI GALBENI, scria acolo. Şi era şi o poză cu ea. Stătea pe cele două picioare bune, cu crinul câştigător în mână. Locuieşte… Locuia… habar n-am cum e corect să spun, poate şi într-un fel şi într-altul… Într-un orăşel de lângă Albany, New York.

– Căsătorită? Copii?

– Nu cred. În fotografie i se văd mâinile în care ţine floarea şi nu are nicio verighetă pe stânga. Ştiu la ce te gândeşti. Îţi spui că, în afară de faptul că poate să meargă, nu s-a prea schimbat nimic. Dar cine poate spune asta cu adevărat? A trăit într-un alt loc şi a influenţat vieţile a Dumnezeu ştie câţi oameni diferiţi. Oameni pe care nu i-ar fi cunoscut niciodată dacă Andy Cullum ar fi împuşcat-o şi ar fi rămas în Lisbon Falls. Înţelegi ce vreau să spun?

Înţelegeam că era imposibil de ştiut şi într-o situaţie, şi în cealaltă, dar l-am aprobat, pentru că voiam să îşi termine povestea înainte să i se facă rău. Şi intenţionam să-l bag eu însumi în pat înainte de plecare.

– Ce îţi spun, Jake, este că poţi schimba trecutul, dar că nu este atât de uşor pe cât îţi închipui. În dimineaţa aceea m-am simţit ca un om care se zbate să iasă dintr-un ciorap de nailon. Ciorapul pare să cedeze câte un pic, dar apoi se strânge în jurul tău parcă mai tare decât înainte. Cu toate astea, am reuşit să-l sfâşii.

– De ce să nu fie uşor? Pentru că trecutul nu vrea să fie schimbat?

– Este ceva ce nu vrea să fie schimbat. Sunt aproape convins. Dar, totuşi, se poate. Dacă iei în calcul şi rezistenţa, poţi să schimbi trecutul.

Mă privea fix, cu ochii arzându-i în fundul capului.

– Una peste alta, povestea lui Carolyn Poulin se termină cu „Şi a trăit fericită până la adânci bătrâneţi”. Nu crezi?

– Ba da.

– Uită-te în caietul pe care ţi l-am dat, prietene, şi s-ar putea să te răzgândeşti. Am scos azi ceva la imprimantă.

Am făcut ce mi-a cerut şi am descoperit un buzunar cartonat. Bănuiesc că folosea pentru diferite notiţe şi cărţi de vizită. În el, o singură foaie de hârtie.

Am scos-o, am despăturit-o şi am privit-o mult timp. Era o copie a primei pagini din Weekly Lisbon Enterprise. 18 iunie 1965. Titlul spunea: PROMOŢIA DIN ’65 A LICEULUI LISBON FALLS SE DESPARTE ÎN LACRIMI ŞI HOHOTE DE RÂS. În fotografie, un individ chel (cu toca sub braţ, ca să nu i se rostogolească de pe cap) se apleca spre o fată surâzătoare dintr-un scaun cu rotile. Ţinea diploma de un colţ, iar tânăra o apucase de celălalt. Carolyn Poulin atinge un ţel important în lungul ei drum spre însănătoşire, scria dedesubt.

L-am privit nedumerit pe Al:

– Păi, dacă ai schimbat viitorul şi ai salvat-o, cum de a apărut asta?

– Fiecare călătorie acolo este o resetare, prietene.

– Dumnezeule! Când te-ai dus să-l opreşti pe Oswald, s-a şters tot ce ai făcut ca s-o salvezi pe fată.

– Da… şi nu.

– Cum adică, da şi nu?

– Călătoria pentru salvarea lui Kennedy urma să fie ultima, dar n-aveam nicio grabă să ajung în Texas. Şi pentru ce să am? În septembrie 1958, Ozzie Rabbit – că aşa-i spuneau camarazii lui de la puşcaşii marini – nici măcar nu-i în America. Face clăbuci la greu în Pacificul de Sud unde se află împreună cu unitatea sa ca să păzească Japonia şi Formosa până la instaurarea democraţiei. Aşa că m-am întors la cabanele Shadyside din Sebago şi am stat acolo până pe cinşpe noiembrie. Din nou. Doar că,