de data asta, am plecat încă şi mai de dimineaţă, chestie foarte isteaţă din partea mea, pentru că acum n-a mai fost vorba doar de două pene de cauciuc. Acum mi s-a rupt axul roţii de la nemernicul acela de Chevrolet închiriat. Aşa am ajuns să-i dau şaizeci de dolari băiatului de la staţia de benzină din Naples ca să-mi împrumute maşina lui în ziua respectivă. A trebuit să-i las şi inelul meu din armată drept garanţie suplimentară. Am mai avut şi alte aventuri pe care n-o să mă obosesc să le recapitulez…

– Podul era tot dărâmat în Durham?

– Nu ştiu, prietene. Nici măcar n-am încercat să merg pe drumul acela. E un idiot ăla care nu învaţă din trecut, eu aşa cred. Chestia pe care am aflat-o eu din experienţa trecută a fost pe care drum o să vină Andrew Cullum şi m-am dus într-acolo fără să mai pierd vremea. Copacul era prăbuşit de-a curmezişul drumului, exact ca înainte, şi când tipul a apărut, eu mă luptam să-l dau la o parte, exact ca înainte. Curând, a început să mă doară pieptul, exact ca înainte. Şi aşa am jucat toată comedia, iar Carolyn Poulin s-a bucurat de o zi petrecută în natură cu tatăl ei şi, după vreo două săptămâni, am zis „sal’tare!” şi m-am urcat într-un tren cu destinaţia Texas.

– Şi atunci cum de mai există fotografia asta cu ea în scaun cu rotile la ceremonia de absolvire?

– Pentru că fiecare călătorie prin vizuina de iepure este o resetare a trecutului, a răspuns Al privindu-mă lung ca să vadă dacă înţeleg.

După un minut, m-am dumirit.

– Eu…?

– Întocmai, prietene. În după-amiaza asta ţi-ai cumpărat o bere de ghimbir de zece cenţi. Şi, totodată, ai pus-o pe Carolyn Poulin înapoi în scaunul cu rotile.

Capitolul 4 1

Al mi-a dat voie să-l ajut să ajungă în dormitor şi chiar a bolborosit „Mulţam, prietene”, când m-am aplecat să-i dezleg şireturile şi să-i scot pantofii. S-a împotrivit doar atunci când am vrut să-l duc la baie.

– E important să-ţi doreşti să faci o lume mai bună, dar la fel de important este să fii în stare să ajungi singur la closet.

– Atât vreme cât eşti sigur că poţi s-o faci.

– În seara asta sunt sigur şi o să-mi fac probleme despre ce-o să fie mâine, mâine. Du-te acasă, Jake. Citeşte caietul – ai multe de aflat de acolo. Gândeşte-te bine. Şi vino mâine dimineaţă ca să-mi spui ce hotărâre ai luat. Tot aici o să mă găseşti.

– Cu o probabilitate de nouăzeci şi cinci la sută?

– Cel puţin nouăzeci şi şapte. În mare, mă simt destul de bine. Nu eram sigur nici măcar că o să ajungem până aici. Şi simplul fapt că ţi-am spus – şi că tu m-ai crezut – mi-a luat o piatră de pe inimă.

Nu eram prea convins că îl crezusem, nici măcar după aventura mea din acea după-amiază, dar nu i-am spus. I-am urat noapte bună, i-am amintit să nu piardă socoteala pastilelor pe care le lua („Mda, bine”) şi am plecat. În faţa casei lui Al, înainte să mă duc la maşină, am stat şi m-am uitat o vreme la piticul de grădină care ţinea un steag cu o singură stea.

Nu-ţi pune mintea cu statul Texas, mi-am zis… dar poate că exact asta urma să fac. Şi, dacă mă gândeam la toate greutăţile pe care le întâmpinase Al când încercase să schimbe trecutul – penele de cauciuc, motorul ars, podul prăbuşit – aveam, cumva, senzaţia că statul Texas o să-şi pună mintea cu mine.

2

După toate cele petrecute, nu credeam că voi reuşi să adorm înainte de două, trei dimineaţa, deşi exista şi posibilitatea că nu voi putea să dorm absolut deloc. Dar sunt momente în care corpul omului găseşte o cale prin care să-şi impună propriile urgenţe. Doar ce ajunsesem acasă şi îmi pregătisem o băutură slabă (unul din măruntele avantaje ale întoarcerii la statutul de celibatar era faptul că puteam să ţin alcool în casă), şi îmi simţeam deja pleoapele grele. Iar după ce am terminat paharul cu scotch şi am citit primele nouă sau zece pagini din Cartea despre Oswald, abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi.

Mi-am spălat paharul în chiuvetă, m-am dus în dormitor (dezbrăcându-mă din mers şi lăsând hainele pe jos prin casă, chestie pentru care Christy mi-ar fi făcut un tămbălău de zile mari) şi m-am prăbuşit pe patul dublu, unde acum dormeam singur. M-am gândit să mă întind şi să sting veioza, dar îmi simţeam braţul greu, greu. Parcă trecuseră secole de când corectasem eseurile în cancelaria tăcută. Dar nu mi se părea deloc ceva ieşit din comun; cu toţii ştim că, deşi necruţător, timpul este ciudat de maleabil.

Am schilodit copila aceea. Am pus-o la loc în scaunul cu rotile.

Când ai coborât treptele de la cămară, în după-amiaza asta, habar n-aveai cine era Carolyn Poulin, aşa că nu fi idiot. În plus, probabil că pe undeva, pe acolo, încă mai poate merge. Probabil că acea gaură înspre trecut creează realităţi alternative, sau fluxuri temporale, sau ceva.

Carolyn Poulin în scaunul ei cu rotile şi primind diploma de absolvire. În anul când „Hang On, Sloppy” al celor de la McCoys era în fruntea topurilor de muzică pop.

Carolyn Poulin, mergând prin grădina ei cu crini galbeni în 1979, când „YMCA” al celor de la Village People era în fruntea topurilor; aşezându-se, din când în când, în genunchi ca să smulgă nişte buruieni, apoi ridicându-se, vioaie, şi mergând mai departe.

Carolyn Poulin în pădure cu tatăl ei, urmând să fie schilodită în curând.

Carolyn Poulin în pădure cu tatăl ei, urmând să intre curând într-o adolescenţă obişnuită de orăşel de provincie. Şi m-am întrebat unde fusese ea, în acel flux temporal, când buletinele de ştiri de la radio şi televizor au anunţat că al treizeci şi cincilea preşedinte al Statelor Unite fusese împuşcat în Dallas?