Şi lucrurile ar fi fost mai bune? Nu exista nicio garanţie în acest sens.

Am închis ochii şi am văzut, ca într-o scenă banală de film vechi, pagini de calendar care se desprind cu repeziciune şi zboară ca nişte păsări pe fereastra dormitorului meu.

Şi m-am mai gândit la ceva înainte să cad într-un somn adânc: la elevul tâmpiţel cu ţepii de pe barbă într-o încercare de ţăcălie încă şi mai tâmpiţică, rânjind şi mormăind, Harry Săltăreţul ţopăie în sus şi-n jo… o... os. Şi la Harry care mă opreşte când vreau să-l cert. Nu, nu te necăji, îmi spusese. Îs obişnuit.

Şi atunci arbitrul somnului a început să mă numere la podea.

M-am trezit cu faţa scăldată în lumina dimineţii şi cu sporovăiala păsărilor în urechi, convins că plânsesem în somn. Visasem ceva şi, chiar dacă nu-mi puteam aminti ce anume, trebuie că fusese ceva foarte trist, pentru că niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios.

Obraji uscaţi. Nici urmă de lacrimi.

Am întors capul ca să mă uit la ceasul de pe noptieră şi am văzut că mai erau două minute până la ora şase. După calitatea luminii, îmi puteam da seama că dimineaţa de iunie avea să fie splendidă. Şi şcoala se terminase. De obicei, profesorii, ca şi elevii, se simt fericiţi în prima zi a vacanţei de vară. Dar eu eram trist. Şi nu doar din cauza deciziei dificile pe care trebuia s-o iau.

Pe drumul spre baie, mi-au păcănit trei cuvinte în minte: Kowabunga, Buffalo Bob!

M-am oprit şi mi-am privit imaginea nedumerită din oglinda măsuţei de toaletă. Acum îmi aduceam aminte visul. Nicio mirare că mă trezisem simţindu-mă trist. Visasem că mă aflam în cancelarie, corectând lucrările clasei mele de „engleză pentru adulţi”, în vreme ce peste coridor, în sala de sport, un alt meci de baschet între licee se îndrepta spre fluierul de final. Soţia mea tocmai ieşise de la dezalcoolizare şi speram din tot sufletul să o găsesc acasă când ajung, ca să nu stau cu orele pe telefon ca s-o localizez şi s-o adun apoi de prin vreuna din adăpătorile din oraş.

În vis, eseul lui Harry Dunning era primul şi am început să citesc: Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat viaţa a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi fraţi…

Îmi captase de îndată întreaga atenţie. Oricui i s-ar fi întâmplat asta, nu? Dar ochii începuseră să mă înţepe abia când am ajuns la partea în care povestea cu ce era îmbrăcat. Întotdeauna costumele copiilor care ies în seara aceea specială de toamnă, cu traistele goale pe care speră să le aducă înapoi pline cu bogăţii dulci, reflectă moda timpului. Acum cinci ani mi se părea că fiecare al doilea băieţel care mi se înfiinţa în pragul uşii purta ochelari tip Harry Potter şi desenul unei cicatrice în formă de fulger pe frunte. Chiar şi eu, la primul meu drum ca cerşetor de dulciuri, cu un triliard de ani în urmă, tropăisem pe trotuar (cu mama mergând încet la trei metri în spate, în urma rugăminţilor mele stăruitoare) în costumul unui războinic din Imperiul contraatacă. Aşa că, de ce m-aş mira că Harry Dunning purtase costumul din piele de căprioară specific indienilor?

„Kowabunga, Buffalo Bob”, am spus imaginii mele din oglindă şi m-am repezit în birou. Nu păstrez toate lucrările elevilor, niciun profesor nu le păstrează – că ne-am îneca în ele! — dar am obiceiul să fotocopiez cele mai bune eseuri. Pentru că s-au dovedit a fi nişte instrumente didactice admirabile. Nu aş fi folosit niciodată compunerea lui Harry Dunning în acest scop, pentru că era mult prea personală, dar îmi aminteam că o copiasem totuşi datorită reacţiei emoţionale pe care mi-o provocase. Am tras ultimul sertar de jos şi am început să răscolesc prin neorânduiala de dosare şi foi libere. După cincisprezece minute asudate, am găsit-o. M-am aşezat la birou şi am început să citesc.

Na fost o zi a fost o noapte. Noaptea care mia schimbat viaţa a fost noaptea cânt taica a omorâto pe mama şi doi fraţi şi mia făcut rău tare mie. Ia făcut rău şi lu sora mea, rău că a fost în comă. După trei ani a murit fără să se mai trezească. O chiema Ellen şi io o iubeam tare mult. Îi place să culeagă flori şi să le pună în veze. Ce sa întâmplat a fost ca întrun film de groază. Nu mă duc la filme de groază pencă în seara de Halloween 1958 am trăit unu.

Fratele meu Troy era prea mare ca să meargă la ne daţi ori nu ne daţi (15). Se uită la TV cu mama şi zice că o să ne ajute să mâncăm bobo când venim înapoi şi Ellen zice nu, no să mănânci îmbracăte şi iaţile pe ale tele şi toţi a râs pencă toţi o iubeam pe Ellen, avea 7 ani da semăna bine cu Lucille Ball că ne făcea pe toţi să ne râdem, şi pe taica (dacă e treaz, că dac