Mi s-a permis să o scot pe Sadie din spital în dimineaţa zilei de 7 august. A tăcut pe drumul înapoi spre Jodie. Îmi dădeam seama că are dureri destul de mari, dar şi-a ţinut mâna pe piciorul meu aproape tot timpul. Când am trecut de intersecţia cu Highway 77, în dreptul panoului cu echipa Denholm Lions, m-a înştiinţat:

– În septembrie mă întorc la şcoală.

– Eşti sigură?

– Da. Dacă am fost în stare să apar în faţa întregului oraş la Grange, cred că nu voi avea probleme cu copiii din biblioteca liceului. În afară de asta, am senzaţia că avem nevoie de banii ăştia. În cazul în care nu ai vreo sursă de venit despre care nu ştiu, trebuie să fii aproape falit. Din cauza mea.

– Pe la sfârşitul lunii o să mai fac rost de ceva bani.

– De la meciul de box?

Am aprobat din cap.

– În regulă. Iar eu va trebui să ascult doar foarte puţină vreme toate şoaptele şi chicotelile elevilor. Pentru că o să vin cu tine atunci când va fi să pleci.

A făcut o pauză. Şi apoi:

– Dacă mai vrei.

– Sadie, asta e tot ce vreau.

Am intrat pe Main Street. Jem Needham tocmai terminase de livrat laptele. În faţa brutăriei, Bill Gavery aşeza sub o bucată de tifon pâinile proaspăt scoase din cuptor. Dintr-o maşină care a trecut pe lângă noi i-am auzit pe Jan şi Dean cântând despre cele două fete la fiecare băiat care există în Surf City.

– O să-mi placă acolo, Jake? Acolo de unde vii tu?

– Aşa sper, iubito.

– Cât de diferit este?

Am zâmbit.

– Benzina costă mai mult şi sunt mai multe butoane. Dar, în rest, este cam la fel.

Acel august a fost minunat, aproape ca o lună de miere. Curând am renunţat să mă mai prefac că locuiam cu Deke, cu toate că încă îmi mai lăsam maşina în faţa casei lui pe timpul nopţii.

Sadie se recupera cu paşi repezi în urma ultimei insulte pe care o suferise chipul ei şi apăruseră semne vizibile de ameliorare chiar dacă ochiul tot era căzut, iar obrazul încă îi mai era plin de cicatrice şi scobit acolo unde Clayton îl străpunsese până în cavitatea bucală. Ellerton şi echipa lui făcuseră o treabă bună cu mijloacele pe care le avuseseră la dispoziţie.

Citeam, stând unul lângă altul pe canapea, în vreme ce ventilatorul ne răvăşea părul – ea citea The Group, eu Jude the Obscure. Improvizam picnicuri în curtea din spatele casei, la umbra arborelui chinezesc de fistic şi beam tone de cafea cu gheaţă. Sadie a început din nou să reducă numărul de ţigări. Ne uitam la televizor la Rawhide şi la Ben Casey şi la Route 66. Într-o seară am mutat pe The New Adventures of Ellery Queen, dar am rugat-o să schimbe canalul pentru că, am spus eu, nu-mi plac filmele poliţiste.

Înainte de culcare, o dădeam grijuliu cu unguent pe chipul rănit şi, când ajungeam în pat… era minunat. Şi atât.

Într-o zi, în faţa băcăniei, am dat nas în nas cu acel membru al consiliului director, de o integritate absolută, Jessica Caltrop. Şi mi-a spus că trebuie să discute cu mine o clipă despre „un subiect delicat”, cum l-a numit ea.

– Despre ce anume este vorba, doamnă Caltrop, am întrebat-o. Pentru că am luat nişte îngheţată şi aş dori să ajung cu ea acasă înainte să se topească.

Mi-a aruncat un zâmbet atât de rece că ar fi putut să-mi congeleze instantaneu crema de vanilie.

– Acasă este cumva pe Bee Tree Lane, domnule Amberson? Cu nefericita domnişoară Dunhill?

– Iar asta e treaba ta pentru că…?

Zâmbetul a mai scăzut cu câteva grade.

– În calitatea mea de membru în consiliul director, trebuie să mă asigur că moralitatea cadrelor noastre didactice este ireproşabilă. M-ar îngrijora foarte tare dacă ai locui împreună cu domnişoara Dunhill. Adolescenţii sunt firi impresionabile. Imită ceea ce văd la cei mai în vârstă.

– Aşa crezi? După cincisprezece ani la catedră, aş fi spus că se uită cu atenţie la comportamentul adulţilor şi după aia o iau în direcţie opusă cât de repede îi ţin picioarele.

– Sunt convinsă că am putea purta o discuţie edificatoare pe tema părerii dumitale despre psihologia adolescentină, domnule Amberson, dar nu acesta este motivul pentru care vreau să vorbesc cu dumneata, oricât de mult m-ar stânjeni asta.

Nu părea absolut deloc stânjenită.

– Dacă trăieşti în păcat cu domnişoara Dunhill…

– În păcat, am întrerupt-o eu. Este un cuvânt interesant. Iisus a spus că acela fără de păcat să arunce primul piatra. Sau cea fără păcat. Tu eşti fără păcat, doamnă Caltrop?

– Nu discutăm despre mine aici.

– Dar am putea să discutăm despre tine. Eu aş putea discuta despre tine. De exemplu, aş putea să încep să pun întrebări despre puiuţul de care te-ai descotorosit odinioară.

A tresărit ca pălmuită şi a făcut doi paşi înapoi spre zidul din cărămidă al pieţei. Eu am făcut doi paşi înainte, cu sacoşele în braţe.

– Este o aluzie jignitoare. Dacă încă ai mai preda, aş…

– Sigur că da, doar că nu mai predau, aşa că ascultă-mă cu mare atenţie. Am înţeles că ai făcut un copil când aveai şaisprezece ani şi locuiai în Sweetwater Ranch. Nu ştiu dacă tatăl a fost unul dintre colegii tăi, un vagabond, sau chiar propriul tău tată…

– Eşti dezgustător!

Corect. Şi uneori este atât de plăcut.

– Nu-mi pasă câtuşi de puţin cine a fost, dar îmi pasă de Sadie care a trecut prin mai multă durere şi disperare decât ai simţit în toată viaţa ta amărâtă.

Acum se lipise cu spatele de zid. Se uita în sus la mine cu ochi în care lucea teroarea. Într-un alt timp şi loc, poate mi-ar fi părut rău de ea. Dar nu acum.

– Dacă scoţi o singură vorbă despre Sadie, dacă spui un singur cuvânt indiferent cui, voi considera că este de datoria mea să aflu pe unde îţi este copilul şi voi da de veste întregului oraş. Ai priceput?

– Dă-te la o parte! Lasă-mă să trec!

– Ai priceput?

– Da! Da!

– Bine, am zis dându-mă înapoi. Trăieşte-ţi viaţa, doamnă Caltrop.