Bănuiesc că e destul de cenuşie de pe vremea când aveai şaisprezece ani, dar şi destul de plină, căci te ţine ocupată cotrobăiala prin rufele murdare ale oamenilor. Dar dă-i înainte şi trăieşte-ţi-o. Şi lasă-ne în pace să ne-o trăim pe a noastră.

S-a retras speriată spre stânga, ştergând zidul din cărămidă cu hainele, în direcţia parcării din spatele pieţei. Ochii îi ieşiseră din orbite. Şi i-a ţinut în permanenţă aţintiţi asupra mea.

I-am surâs cu amabilitate:

– Înainte ca această conversaţie să devină ceva ce nu s-a petrecut niciodată, vreau să-ţi dau un sfat, micuţă doamnă. Din toată inima. O iubesc pe Sadie şi crede-mă că nu vrei să te pui cu un bărbat îndrăgostit. Dacă te bagi în treburile mele, sau ale lui Sadie, îmi voi da toată silinţa să te fac cea mai nefericită căţea ipocrită din Texas. Ai cuvântul meu de onoare.

A luat-o la fugă spre parcare. Mişcările îi erau stângace, ca ale unei persoane obişnuite doar cu mersul lent şi ţanţoş. Cu fusta ei cafenie, lungă până la jumătatea gambei, cu ciorapii opaci de culoarea pielii şi pantofii comozi, reprezenta spiritul acestei epoci. Părul îi scăpase din agrafele cocului. Eram convins că pe vremuri îl purtase liber, aşa cum le place bărbaţilor, dar asta se întâmplase cu foarte mult timp în urmă.

– Să ai o zi bună! am strigat după ea.

7

Când puneam cumpărăturile în frigider, Sadie a intrat peste mine în bucătărie.

– Ai întârziat cam mult. Începusem să mă îngrijorez.

– M-am oprit de vorbă cu cineva. Ştii cum e în Jodie. Mereu dai peste unul care are chef să stea la taclale.

A zâmbit. Zâmbea mult mai des acum.

– Eşti un drăguţ.

I-am mulţumit pentru compliment şi i-am spus că şi ea e o drăguţă. Mă întrebam dacă duduia Caltrop îi va povesti ce se întâmplase lui Fred Miller, celălalt membru al consiliului director al şcolii, erijat în ocrotitorul moralităţii oraşului. Dar nu credeam că o va face. Şi nu doar din cauză că ştiam povestea ei din tinereţe; ci pentru că o speriasem straşnic. Iar atitudinea asta funcţionase cu de Mohrenschildt şi a funcţionat şi cu ea. E o treabă murdară să sperii oamenii, dar cineva tot trebuie să o facă.

Sadie s-a apropiat şi m-a luat de gât:

– Ce-ai zice de un weekend la Candlewood Bungalows înainte de începerea şcolii? Ca pe vremuri? Cred că e o propunere foarte neobrăzată venind din partea lui Sadie, nu-i aşa?

– Păi, depinde, i-am răspuns luând-o în braţe. E vorba de un weekend obscen?

S-a îmbujorat, mai puţin zona din jurul cicatricelor. Carnea de acolo a rămas albă şi lucioasă.

– Cel mai dezmăţat, señor.

– Atunci, cu cât ajungem acolo mai repede, cu atât mai bine.

8

Nu a fost un weekend obscen, în afara cazului în care crezi – aşa cum toate femeile de genul Jessicăi Caltrop din lume par a fi convinse – că dragostea este ceva obscen. Adevărat că am petrecut cea mai mare parte a timpului în pat. Dar am petrecut multe ore şi afară. Sadie nu se mai sătura să se plimbe şi avea pe unde, căci pe coasta dealului din spatele motelului era un câmp deschis, plin cu o orgie de flori sălbatice de vară târzie. Aproape întreaga după-amiază de sâmbătă ne-am petrecut-o acolo. Sadie cunoştea numele unora dintre flori – pumnal spaniol, mac cu spini, ceva numit iarba ciorii –, iar la altele doar clătina din cap şi se apleca să le miroasă parfumul. Ne-am plimbat mână în mână, cu iarba înaltă mângâindu-ne blugii, în vreme ce nori uriaşi şi pufoşi navigau pe albastrul cerului. Pe câmp se fugăreau lumini şi umbre. Adia un vânt răcoros în ziua aceea, iar aerul nu mai mirosea deloc a rafinărie. Pe culmea dealului, ne-am întors şi ne-am uitat în jos. Cabanele se vedeau mici şi neimportante pe bucata de prerie însemnată din loc în loc cu copaci. Şoseaua părea o panglică.

Sadie s-a aşezat pe iarbă, şi-a adus genunchii la piept şi i-a prins cu braţele. M-am aşezat alături.

– Vreau să-ţi pun o întrebare, mi-a spus ea.

– Bine.

– Nu e despre… ştii tu, despre locul de unde vii… nu am puterea să mă gândesc acum la asta. Vreau să te întreb despre tipul pentru care ai venit aici. Cel despre care zici că o să-l omoare pe preşedinte.

M-am gândit.

– E un subiect delicat, iubito. Ţi-aduci aminte când ţi-am spus că în preajma mea se află o maşinărie mare plină cu dinţi ascuţiţi?

– Da…

– Şi ţi-am zis că nu vreau să stai lângă mine când meşteresc la ea. Deja ţi-am dezvăluit mai multe decât am intenţionat, şi probabil mai multe decât ar fi trebuit. Pentru că trecutul nu vrea să fie schimbat. Şi ripostează atunci când încerci. Iar cu cât este mai mare posibila schimbare, cu atât ripostează mai înverşunat. Nu vreau să păţeşti ceva.

– Deja am păţit, a şoptit ea.

– Mă întrebi dacă a fost vina mea?

– Nu, dragule, mi-a cuprins ea obrajii în palme. Nu.

– Păi, se poate să fi fost, măcar parţial. E o chestie care se numeşte efectul de fluture…

În faţa noastră zburătăceau sute de fluturi, ca pentru a-mi întări spusele.

– Ştiu ce este, m-a întrerupt ea. Ray Bradbury are o povestire despre asta.

– Da?

– Se cheamă „Vânătoare fatală”. Foarte frumoasă şi foarte tulburătoare. Dar Jake, Johnny era nebun cu mult dinainte de apariţia ta. L-am părăsit cu mult înainte de a te cunoaşte pe tine. Şi dacă tu n-ai fi apărut, poate ar fi apărut altcineva. Sunt sigură că n-ar fi fost la fel de drăguţ ca tine, dar n-aş fi avut de unde să ştiu asta. Timpul este un copac cu o sumedenie de ramuri.

– Ce vrei să ştii despre individul ăsta, Sadie?

– În primul rând de ce nu suni la poliţie – anonim, bineînţeles – şi nu le spui ce are de gând să facă.

Am rupt un fir de iarbă şi am început să-l mestec în vreme ce mă gândeam la întrebarea ei. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost ce-mi spusese de Mohrenschildt în parcarea de la Montgomery Ward: Un mocofan semidoct, dar surprinzător de abil.

Era o apreciere corectă. Lee scăpase din Rusia