atunci când se plictisise de ea; şi va fi la fel de abil să scape din Book Depository după ce îl va fi împuşcat pe preşedinte, în pofida răspunsului aproape imediat venit din partea poliţiei şi a serviciilor secrete. Bineînţeles că va fi un răspuns rapid; mulţi oameni vor vedea exact de unde au venit împuşcăturile.

Lee va fi interogat sub ameninţarea armei în sala de recreere de la etajul al doilea, chiar înainte ca preşedintele muribund să fie dus la spitalul Parkland. Poliţistul care l-a luat la întrebări îşi va aminti mai târziu că tânărul îi oferise răspunsuri logice şi convingătoare. De îndată ce maistrul Roy Truly îi va confirma că Ozzie Rabbit este angajat în echipa lui, îl va lăsa să plece şi se va repezi la etaj să depisteze sursa focurilor de armă. Puteai chiar să crezi că, dacă nu s-ar fi întâlnit apoi cu poliţistul Tippit, Lee nu ar fi fost prins încă multe zile sau săptămâni după atentat.

– Sadie, poliţiştii din Dallas vor şoca o lume întreagă cu incompetenţa lor. Aş fi nebun să am încredere în ei. S-ar putea chiar să nu ia în seamă un pont anonim.

– Dar de ce? De ce nu ar face-o?

– N-ar face-o acum, pentru că individul nici măcar nu este în Texas, şi nici nu are de gând să se întoarcă aici. Şi-a pus în cap să fugă în Cuba.

– Cuba? Dar de ce tocmai în Cuba?

Am clătinat din cap.

– Nu contează, pentru că nu o s-o facă. Se va întoarce în Dallas, dar fără vreun plan de a-l asasina pe preşedinte. Nici măcar nu are habar că John Kennedy va veni în Dallas. Kennedy însuşi habar nu are, pentru că nu a fost încă planificată călătoria aceasta.

– Dar tu ştii.

– Da.

– Pentru că în timpul din care vii, toate lucrurile astea sunt în cărţile de istorie.

– În linii mari, da. Am aflat amănuntele de la prietenul care m-a trimis aici. Într-o bună zi îţi voi spune toată povestea, dar nu acum. Nu atâta vreme cât maşinăria cu toţi dinţii ăia ascuţiţi merge la turaţie maximă. Important este că dacă poliţia îl interoghează oricând înainte de jumătatea lunii noiembrie, va părea complet nevinovat, tocmai pentru că este.

Deasupra noastră s-a rostogolit umbra unui alt nor uriaş, coborând temperatura cu vreo trei, patru grade.

– Din ce ştiu, s-ar putea să nu fie hotărât s-o facă până în clipa când va apăsa pe trăgaci.

– Vorbeşti ca şi cum toate astea s-au întâmplat deja, s-a minunat ea.

– În lumea mea s-au întâmplat.

– Ce se întâmplă atât de important la jumătatea lui noiembrie?

– Pe şaisprezece, în ziarul Morning News se va publica ştirea despre coloana prezidenţială care va trece pe Main Street. L… tipul de care îţi spun va citi articolul şi îşi va da seama că maşinile vor trece chiar pe lângă locul unde lucrează. Probabil că îşi va închipui că este un mesaj din partea lui Dumnezeu. Sau poate din partea fantomei lui Karl Marx.

– Unde anume va lucra?

Iar am clătinat din cap. Era periculos să ştie. Bineînţeles că tot ce-i spusesem era periculos. Însă (am mărturisit-o înainte, dar merită să mă repet) ce uşurare să împărtăşesc şi altei persoane măcar o parte din ce ştiam.

– Dacă poliţiştii ar sta de vorbă cu el, s-ar putea să-l sperie şi să nu mai încerce.

Avea dreptate, dar ce risc îngrozitor de mare. Îmi asumasem deja unul mai mic atunci când am stat de vorbă cu de Mohrenschildt, însă acesta avea mintea fixată doar asupra terenurilor petrolifere. În plus, nu doar că îl speriasem – îl făcusem să facă pe el de frică. Credeam că îşi va ţine gura. Lee, pe de altă parte…

Am prins-o pe Sadie de mână.

– În momentul acesta pot să prevăd unde se va duce el tot aşa cum pot să prevăd unde merge un tren pentru că nu poate ieşi de pe şine. Odată ce intervin, odată ce mă amestec, doar Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla.

– Şi dacă ai sta tu de vorbă cu el?

O imagine de coşmar mi s-a arătat în minte. L-am văzut pe Lee spunând poliţiştilor: Un om pe care îl cheamă George Amberson mi-a vârât ideea asta în cap. Nici nu m-aş fi gândit la aşa ceva, dacă nu mi-ar fi spus el.

– Nici asta nu cred că ar merge.

M-a întrebat cu o voce mică:

– Va trebui să-l ucizi?

Nu i-am răspuns. Ceea ce era, oricum, un răspuns în sine.

– Şi tu chiar eşti sigur că aşa se va întâmpla.

– Da.

– Aşa cum eşti sigur că Tom Case va câştiga meciul de pe douăzeci şi nouă.

– Da.

– Chiar dacă toată lumea care se pricepe la box spune că Tiger o să-l facă praf.

Am zâmbit.

– Ai început să citeşti paginile de sport din ziare.

– Da. Am început.

Mi-a luat firul de iarbă dintre buze şi şi l-a pus în gură.

– N-am fost niciodată la un meci de box. Vrei să mă duci?

– Dar nu e pe viu. E pe un ecran mare.

– Ştiu. Mă duci?

9

Erau destule femei frumoase în Dallas Auditorium în seara meciului, dar şi Sadie a atras multe priviri admirative. Se fardase cu multă grijă pentru această ocazie, dar chiar şi cel mai talentat machiaj nu putea decât să-i ascundă parţial rănile de pe chip, nu să i le ascundă cu totul. Rochia o ajuta mult. I se lipea de trup şi avea un decolteu adânc.

Tuşa de maestru o constituia pălăria de fetru pe care i-o dăduse Ellen Dockerty când îi spusese că o invitasem la meci. Era aproape identică cu cea purtată de Ingrid Bergman în ultima scenă din Casablanca. Înclinată nonşalant, îi scotea perfect în evidenţă trăsăturile… şi, bineînţeles, era înclinată spre stânga, aruncând un triunghi de umbră pe obrazul cu probleme, mascându-i-l mult mai bine decât orice machiaj. Când a ieşit din dormitor pregătită pentru inspecţie, i-am spus că este absolut divină. Expresia de uşurare de pe chip şi strălucirea emoţionată din ochi mi-au dovedit că ştia că nu încerc doar să o fac să se simtă bine.

Traficul a fost aglomerat spre Dallas şi, când, în cele din urmă, am ajuns,