era în toi al treilea din cele cinci meciuri din deschidere – un negru uriaş şi un alb şi mai uriaş îşi cărau pumni cu mişcări lente, iar mulţimea ovaţiona. Nu unul, ci patru ecrane enorme atârnau deasupra podelei din lemn lăcuit unde echipa Spurs din Dallas juca (prost) în timpul sezonului de baschet. Imaginea era redată de un sistem de proiectoare multiple şi, deşi culorile erau mocirloase, aproape rudimentare, se vedea surprinzător de clar. Sadie era impresionată. Ca să spun adevărul, şi eu eram.

– Eşti agitat? m-a întrebat ea.

– Da.

– Chiar dacă…

– Chiar dacă. În 1960, când am pariat că echipa Pirates va câştiga campionatul de baseball, am ştiut că aşa va fi. Acum depind cu totul de prietenul meu, care a luat rezultatul de pe internet.

– Ce Dumnezeu mai e şi aia?

– Science-fiction. Ca scrierile lui Ray Bradbury.

– Aha… bine.

Apoi şi-a vârât degetele în gură şi a fluierat:

– Hei, tu ăla cu berea!

Vânzătorul de bere, cu vestă, pălărie de cowboy şi curea cu ţinte argintii, ne-a vândut două sticle cu Lone Star (sticle din sticlă adevărată, nu din plastic) cu pahare din hârtie. I-am dat un dolar şi i-am spus să păstreze restul.

Sadie şi-a luat berea, şi-a ciocnit sticla de a mea şi mi-a spus:

– Noroc, Jake.

– Dacă am nevoie de noroc, înseamnă că sunt într-un rahat cât mine de mare.

Şi-a aprins o ţigară, adăugând şi fumul ei la voalul albăstrui din jurul reflectoarelor. Stăteam în partea ei dreaptă şi văzută de acolo arăta perfect.

Am bătut-o pe umăr şi, când s-a întors spre mine, am sărutat-o uşor pe buzele întredeschise.

– Puştoaico, i-am zis, ne va rămâne mereu Parisul.

A râs cu gura până la urechi.

– Poate cel din statul Texas.

Un oftat adânc s-a înălţat din public. Boxerul negru tocmai îl pusese în fund pe cel alb.

10

Meciul principal a început la nouă şi jumătate. Ecranele s-au umplut cu prim-planuri ale celor doi boxeri, şi mi s-a strâns inima atunci când l-am văzut pe Tom Case. Părul lui negru şi ondulat era înspicat cu alb. Avea un început de guşă. Burta i se bălăbănea peste marginea de sus a şortului. Dar cel mai tare m-au speriat ochii lui cumva derutaţi, care mijeau din două pungi umflate de ţesut cicatrizat. Nu prea părea a-şi da seama unde se află. Cei o mie cinci sute de spectatori au aplaudat – în fond, Tom Case era de-al lor –, dar am auzit şi un cor de huiduieli destul de vajnice. Aşa cum stătea în colţul lui, prăbuşit pe taburet, cu mâinile înmănuşate pe corzile ringului, părea să fi pierdut deja meciul. Pe de altă parte, Dick Tiger era în picioare, ţopăind vioi şi executând mişcări de încălzire.

Sadie s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:

– Nu arată prea bine, dragul meu.

Puţin spus. Arăta îngrozitor de rău.

Mai jos (acolo de unde ecranul se vedea probabil ca o faleză abruptă cu nişte figuri neclare proiectate pe ea) l-am observat pe Akiva Roth conducând o păpuşică înveşmântată într-un şal de nurcă şi cu ochelari de soare în stil Greta Garbo spre nişte locuri care ar fi fost chiar lângă ring, dacă lupta aceasta nu ar fi avut loc pe un ecran. În faţa noastră, un individ dolofan care pufăia dintr-un trabuc s-a întors spre noi şi a întrebat:

– Cu cine ţii, frumoaso?

– Cu Case! a răspuns Sadie curajoasă.

Dolofanul cu trabuc a început să râdă.

– Pot să zic că eşti miloasă. Vrei să pariezi zece dolari?

– Îmi dai patru la unu? Dacă Case îl lasă lat?

– Case să-l lase lat pe Tiger! Accept, cucoană.

I-a întins mâna. Sadie i-a strâns-o. Apoi s-a întors către mine cu un zâmbet impertinent jucându-i în acel colţ al gurii care îi funcţiona.

– Cam îndrăzneaţă mişcarea, am comentat eu.

– Nici vorbă, a spus. Tiger pierde în repriza cinci. Pot să văd în viitor.

11

Crainicul din ring, în smoching şi un kilogram de pomadă de păr s-a îndreptat ţopăind spre centru, a tras spre el un microfon argintiu spânzurat din tavan cu un cablu şi a prezentat boxerii cu o voce de câine graseiat. S-a auzit imnul naţional. Bărbaţii şi-au scos pălăriile şi şi-au pus mâna pe inimă. Mi-o simţeam pe a mea zbătându-se cu o sută douăzeci de bătăi pe minut, poate chiar mai multe. În sală era aer condiţionat, dar mie îmi curgea transpiraţia pe ceafă şi mi se umeziseră subsuorile.

O fătucă în costum de baie s-a bâţâit de-a lungul şi de-a latul ringului cu o pancartă pe care era scrisă cifra 1.

Clopotul a sunat. Tom Case s-a târât spre mijlocul ringului cu o expresie resemnată pe chip. Dick Tiger i-a ţopăit vesel în întâmpinare, a simulat o lovitură cu dreapta, apoi a executat un croşeu scurt de stânga ce l-a pus la podea pe Case la doar douăsprezece secunde de la începutul meciului. Mulţimile – cea de aici şi cea de la trei mii de kilometri depărtare, din Madison Square Garden – au scos un geamăt dezgustat. Din mâna pe care Sadie şi-o sprijinea pe pulpa mea parcă începuseră să iasă gheare când s-a încordat şi mi s-a înfipt în carne.

– Ia-ţi la revedere de la ăia zece dolari, frumoaso, a spus vesel durduliul cu trabuc.

Al, ce mama dracului ai avut în cap?

Dick Tiger s-a retras în colţul lui şi a rămas acolo săltând nonşalant pe vârfuri, în vreme ce arbitrul a început numărătoarea, mişcându-şi braţul dramatic în sus şi în jos. La trei, Case s-a mişcat. La cinci, s-a aşezat în fund. La şapte, s-a pus într-un genunchi. Şi la nouă, a fost în picioare şi şi-a ridicat mănuşile. Arbitrul i-a prins faţa în palme şi i-a pus o întrebare. Case i-a răspuns. Arbitrul a dat din cap, i-a făcut semn lui Tiger şi s-a dat la o parte.

Omul-Tigru, poate nerăbdător să ajungă la friptura care îl aştepta la restaurantul Sardi, s-a năpustit să ucidă. Case n-a încercat să-i scape – viteza îl părăsise cu multă vreme în urmă, probabil în timpul vreunui meci dintr-un orăşel de provincie, poate din Moline, Illinois, sau din New Haven, Connecticut – dar a reuşit să se acopere… şi să