I j Sfârşitul Părţii a Treia -’

  Partea a PATRA SUFLETUL ŞI SÂRMA GHIMPATĂ

  „Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba.”

  Corinteni, 1,15,51.

  Capitolul 1

  ELEVAŢIE…

  ŞI ANII TREC…

  Nu turuind, ca deţinuţii când le arde de glumă – „iarnă-vară, ianiă-vară” – ci – toamne prelungi, ierni nesfârşite, primăveri şovăitoare, numai verile sunt scurte. Pe Arhipelag verile sunt scurte.

  Chiar şi un singur an – o-ho-hoo! – Cât e de lung! Chiar şi un singur an cât timp îţi lasă ca să gândeşti! De trei sute treizeci de ori pe an te îmbulzeşti la apel sub burniţele toamnei, sub rafale de viscol ori în aerul încremenit de sălbăticia gerului. Trei sute treizeci de zile, o muncă de care ţi-e lehamite şi care ţi-e cu totul străină îţi lasă mintea liberă. Trei sute treizeci de seri, după lucru, aştepţi ud şi îngheţat în coloană până când soldaţii de la foişoarele de pază cele mai îndepărtate se adună, reconstituind escorta. Şi drumul până la locul de muncă. Şi drumul îndărăt. Şi aplecat peste şapte sute treizeci de gamele cu zeamă şi peste şapte sute treizeci de porţii de terci. Şi pe vagonka ta, înainte de a adormi şi ori de câte ori te trezeşti. Nici radio, nici cărţi să te distragă nu există – şi slavă Domnului.

  Asta numai într-un singur an. Ori tu ai de tras zece. Sau douăzeci şi cinci…

  Şi când, distrofic, o să ajungi la infirmeria lagărului, o să-ţi rămână şi acolo destul timp de gândire.

  Gândeşte. Caută să extragi ceva şi din nenorocire.

  În tot acest timp nesfârşit, creierul şi sufletul deţinuţilor nu pot rămâne inactive. Văzuţi de departe, ca masă, par o foşgăială de păduchi, dar de fapt ei sunt încoronarea creaţiei, nu-i aşa? Nu li s-a insuflat şi lor cândva mica scânteie a divinităţii? Ce s-a ales de ea aici?

  Veacuri la râtid s-a crezut că de aceea i se dă infractorului un termen de condamnare, pentru ca în tot acest răstimp el să mediteze la faptele lui, să se frământe, să se căiască şi, încetul cu încetul, să se îndrepte.

  Dar mustrările de conştiinţă nu există pe Arhipelagul GULAG! Din o sută de băştinaşi, cinci sunt borfaşi, pentru ei fărădelegile nu sunt temei de reproş, ci de glorie, tot ce visează ei este ca la prima ocazie să le săvârşească mai abil şi cu mai multă insolenţă. Nu văd nici un motiv să se căiască. Alţi cinci au băgat mâna adânc, dar nu în buzunarele oamenilor: în timpurile noastre, poţi să bagi mâna adânc doar în visteria statului, care el însuşi toacă banii poporului fără milă şi fără urmă de discemământ. Ce să regrete un asemenea individ? Poate faptul că n-a luat mai mult, împărţind cu cine trebuie, ca să fi rămas în libertate? Optzeci şi cinci la sută dintre băştinaşi n-au absolut nimic pe conştiinţă, aşa că de ce să se căiască? Pentru că au gândit aşa cum au Gândit? (E drept, pe câte unul îl ciomăgesc şi -l prostesc atât de bine, încât ajunge să se căiască: vai, în ce hal m-am lăsat pervertit… Să ne amintim de disperarea Ninei Peregud, care se căina că nu e demnă de Zoia Kosmodemianskaia.) Ori pentru că, într-o situaţie fără ieşire, s-a lăsat luat prizonier? Pentru că, sub nemţi, a acceptat un loc de muncă în loc să crape de foame? (Şi aici e de spus că unii încurcă de aşa manieră ceea ce e permis cu ceea ce nu e permis, încât sunt chinuiţi de gândul că mai bine ar fi murit decât să mănânce o asemenea pâine.) Pentru că, muncind pe daiboj în colhoz, a luat ceva de pe câmp ca să-şi hrănească plozii? Ori din uzină, în acelaşi scop?

  Nu, nu numai că nu te căieşti, dar conştiinţa curată îţi străluceşte în ochi aidoma unui cristalin lac de munte. (Şi ochii tăi, purificaţi de suferinţă, disting fără greş orice turbulenţă în ochii altora, de exemplu, îi disting infailibil pe ciripitori. Şi această putere pe care o avem – de a vedea adevărul cu ochii – scapă CKGB-ului, e „arma noastră secretă” împotriva lui; în această privinţă GB-ul ne e inferior.)

  Această conştiinţă cvasigenerală a inocenţei ne diferenţiază cel mai net de ocnaşii lui Dostoievski şi ai lui P. Lakubovici. Ei se simţeau rupţi de lume pentru totdeauna, noi ştim cu siguranţă că mâine orice om liber poate fi înhăţat exact cum am fost înhăţaţi noi; că sârma ghimpată e doar o barieră convenţională. Cea mai mare parte dintre ei aveau conştiinţa propriei vinovăţii; noi trăim sentimentul unei năpaste ce s-a abătut asupra a milioane de oameni.

  Dar o năpastă nu înseamnă ruină ireversibilă. Ea trebuie înfruntată şi depăşită.

  Nu aşa se explică surprinzătoarea raritate a sinuciderilor îli lagăre? Da, ele erau rare, deşi fiecare fost deţinut îşi aminteşte cel puţin un caz de suicid. Dar îşi aminteşte un număr şi mai mare de evadări. Evadările au fost, cu siguranţă, mai multe decât sinuciderile. (Zeloşii realismului socialist mă pot lăuda: uite că promovez o linie optimistă.) Şi automutilările erau de departe mai multe decât sinuciderile, având în substrat dorinţa de a trăi: calculul era simplu – sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Am chiar impresia că, statistic vorbind, la o mie de locuitori, sinuciderile au fost, în lagăre, mai puţine decât în lumea exterioară. Numai că, bineînţeles, n-am cum verifica acest lucru.

  Skripnikova relatează cum, în 1931, la Medvejegorsk, în closetul pentru femei s-a spânzurat un bărbat de vreo treizeci de ani – chiar în ziua eliberării! Poate din scârbă pentru ceea ce se numea pe atunci libertate. (Cu doi ani înainte soţia îl părăsise, dar asta nu l-a împins să se spânzure.) La Burepolom, în clubul din clădirea centrală, s-a spânzurat proiectantul Voronov. Abra-movici, comunist şi activist de partid, s-a spânzurat, în 1947, în podul blănăriei