din lagărul de la Kneaj-Pogost. La Kraslag, în anii războiului, lituanienii, aduşi la ultima limită a disperării, şi mai cu seamă nepregătiţi de viaţă pentru cruzimea puterii sovietice, au înaintat în masă asupra gardienilor înarmaţi, ca să fie împuşcaţi, în 1949, în celula de arest preventiv de la Vladimir, un tânăr pe nume Volânski, terorizat de interogatorii, îşi vârâse deja capul în laţ, dar a fost salvat de colegul lui de celulă Pavel Baraniuk. La Bariera Kaluga, un fost ofiţer leton, aflat la infirmerie, a izbutit să se furişeze la scara ce ducea spre etajele pustii, încă neterminate, ale clădirii. O soră medicală, zekă, l-a observat şi s-a repezit pe urmele lui, dar l-a ajuns abia în uşa căscată a balconului de la etajul cinci. S-a agăţat de halatul lui, dar a rămas cu halatul acela în braţe, căci letonul, numai în lenjerie de corp, a plonjat în gol ca un fulger alb, în văzul numeroşilor trecători aflaţi pe strada Bolşaia Kalujskaia în ziua aceea însorită. Emmy, o comunistă germană, aflând de moartea soţului ei, a ieşit goală-puşcă din baracă în ger, ca să facă pneumonie şi să moară. Englezul Kelly, în TON-ul de la Vladimir, şi-a făcut o venesecţie de virtuoz, în vreme ce uşa celulei era deschisă şi gardianul în prag. (Arma lui a fost o bucată de email, desprinsă de la spălător. O ascunsese într-unul dintre bocancii aşezaţi lângă pat A lăsat pătura să cadă peste bocanci, a scos bucata de email şi, sub pătură, şi-a tăiat vena de la o mână.)

  Repet, mulţi pot relata asemenea episoade, şi totuşi, raportate la milioanele de deţinuţi, ele vor fi puţine. Chiar şi din exemplele de adineauri se vede că, în majoritatea cazurilor, era vorba de străini, de occidentali: pentru ei, debarcarea pe Arhipelag era o lovitură mult mai năucitoare decât pentru noi, până la a-i capacita să pună punct. Sau de loialişti (dar nu dintre cei cu gură mare). Şi e de înţeles, pentru că în capul lor totul trebuie că se învălmăşise şi tiuia fără istov. Cum să rezişti într-o asemenea stare? (In decursul anchetei, Zoia Zalesskaia, o nobilă poloneză care-şi dăruise întreaga viaţă „cauzei comuniste”, a încercat de trei ori să se sinucidă: s-a spânzurat – a fost scoasă din laţ; şi-a tăiat venele – a fost surprinsă la timp şi oprită; a sărit pe pervazul ferestrei de la etajul 6 – anchetatorul, care picotea, a izbutit s-o înşface de rochie. Au salvat-o de trei ori, pentru ca până la urmă s-o împuşte.) în general, cum trebuie interpretată corect sinuciderea? Ans Bernstein afirmă cu insistenţă că sinucigaşii sunt departe de a fi nişte laşi, că sinuciderea reclamă o voinţă foarte puternică. El însuşi şi-a meşterit o funie din bandaje şi a încercat să se spânzure cu ea, „îngenunchind în aer”. Dar cercuri verzi începeau să-i joace în faţa ochilor, urechile îi ţiuiau şi, de fiecare dată, fără să vrea, îşi lăsa picioarele îndărăt pe podea. La ultima încercare, funia improvizată s-a rapt şi omul s-a bucurat că rămăsese în viaţă.

  Nu contest faptul că sinuciderea pretinde, chiar şi în caz de extremă disperare, un efort de voinţă, în ce mă priveşte, multă vreme nici nu mi-am îngăduit să reflectez la acest subiect. Toată viaţa am fost convins că în nici o împrejurare nu mă voi gândi la sinucidere. Dar nu cu mult timp în urmă am avut de traversat câteva luni întunecate, în decursul cărora mi s-a părut că opera întregii mele vieţi va pieri, mai cu seamă dacă voi rămâne viu. Şi îmi aduc bine aminte acea repulsie faţă de viaţă senzaţia că e mai uşor să mori decât să trăieşti. După mine, într-o asemenea situaţie, îţi trebuie mai multă voinţă ca să rămâi în viaţă, decât ca să mori. Dar, pesemne, deznodământul depinde de firea omului şi de gradul lui de disperare. De aceea şi există întotdeauna două păreri diferite.

  , ; Ar fi foarte spectaculos să ne imaginăm că, la un moment dat, milioanele de deţinuţi ultragiaţi fără vină s-ar fi apucat să se sinucidă pe capete,

  Răzbunându-se în acest fel pe guvern de doua ori: demonstrându-i propria lor inocenţă şi privându -l de o mână de lucru gratuită. S-ar fi înmuiat cumva guvernul? I s-ar fi făcut deodată milă de supuşii săi? Greu de crezut. Nimic nu l-ar fi oprit pe Stalin: el ar fi înhăţat în locul lor, din libertate, încă vreo douăzeci de milioane de oameni.

  Dar aşa ceva nu s-a întâmplat! Oamenii mureau cu sutele de mii şi cu milioanele, aduşi, s-ar fi zis, la ultima limită, şi totuşi nu existau sinucideri. Condamnaţi la o existenţă monstruoasă, la epuizare prin foame, la o muncă supraomenească, ei nu-şi puneau capăt zilelor!

  Şi, încercând să înţeleg, mai pertinentă mi s-a părut următoarea concluzie. Sinucigaşul e întotdeauna un falit, un om aflat în impas total, după ce a pierdut totul în viaţă şi nu mai are voinţă pentru a continua să lupte. Dacă aceste milioane de creaturi jalnice, lipsite de apărare, nu se sinucideau totuşi, înseamnă că în sufletele lor trăia un simţământ invincibil şi o idee mare îi stăpânea.

  Era sentimentul unanim că aveau dreptate. Că aveau de înfruntat o urgie abătută asupra întregului popor, aşa cum a fost jugul mongol.

  *

  Dar, dacă nu are nici un temei de căinţă, atunci la ce, la ce oare se gân-deşte, zi şi noapte, deţinutul? „Nimic nu ascute mintea omului ca sărăcia şi puşcăria” O ascut, e adevărat. Dar încotro o îndreaptă?

  Nu numai eu am păţit aşa – mulţi alţii. Primul cer al puşcăriei noastre era acoperit cu vălătuci de nori negri şi spart de stâlpi de lavă, era cerul Pompeiului, cerul Judecăţii de Apoi, pentru că arestatul nu era fitecine, eram chiar „Eu”, chintesenţa Universului.

  Ultimul cer al puşcăriei noastre era nemărginit de înalt şi nemărginit de senin, aproape alb de atâta azur.

  La început, suntem toţi la fel (în afară de credincioşi): ne vine să ne smulgem parai