din cap, numai că ţestele ni-s tunse chilug!… Cum a fost posibil?! Cum de nu ne-am mirosit delatorii, cum de nu ne-am văzut duşmanii? (Şi îneacă-i în ură! Şi dă-i cu planuri de răzbunare!) Câtă imprudenţă! Câtă orbire! Câte greşeli! Cum pot fi îndreptate? Şi asta acum, repede! Trebuie scris la…, trebuie spus…, trebuie transmis…

  Dar, de fapt, nu trebuie nimic. Nimic nu ne poate salva. La momentul hotărât, vom semna articolul 206 *, la momentul hotărât, vom asculta hotărârea tribunalului ori ni se va comunica sentinţa OSO.

  Apoi – suita transferurilor. Cu gândul la lagărul ce ne aşteaptă, uneori ne face plăcere să ne amintim de trecut: cât de bine trăiam! (Chiar dacă trăiserăm prost.) Câte şanse nefructificate! Câte flori neculese! Cum să mai recuperezi timpul pierdut?… Dacă scap viu de aici, am să trăiesc cu totul altfel, mult mai inteligent Ziua viitoarei eliberări? Ea săgetează orizontul cu raze, ca un soare răsărind!

  Şi concluzia: să rezişti până atunci! Să supravieţuieşti! Cu orice preţ! J.

  O simplă locuţiune, o expresie intrată în obişnuinţă: „Cu orice preţ”.

  Şi deodată cuvintele se umplu de sens, alcătuind un legământ teribil: să supravieţuieşti cu orice preţ l Şi pentru cel ce face acest legământ, înfruntând fără să clipească explozia lui de lumină sângerie, pentru acela nenorocirea lui se înalţă mai presus de orice, ecranează întregul univers.

  E marea răscruce a vieţii de lagăr. De aici pornesc două drumuri: unul o ia la dreapta, celălalt la stânga, unul urcă, celălalt coboară. Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stânga îţi pierzi conştiinţa.

  Directiva pe care ţi-o dai ţie însuţi: „Rezistă!” e izbucnirea instinctuală a oricărei fiinţe vii. ^Cine nu vrea să supravieţuiască? Cine nu are dreptul să supravieţuiască? Încordarea tuturor forţelor vitale ale organismului. Ordin către toate celulele: rezistaţi! Cutia toracică se încarcă de la priză nevăzută, împresurând inima cu un nor de electricitate, ca să nu se oprească. Dincolo de Cercul Polar, treizeci de deţinuţi epuizaţi dar îndărătnici fac cinci kilometri prin viscol ca să ajungă la baie. Baia nu merită nici un cuvânt de laudă: oamenii se spală în grupuri de câte şase, în cinci schimburi, uşa se deschide direct în ger şi patra grupuri aşteaptă acolo, afară, înainte şi după baie, pentru că deţinuţii nu pot fi lăsaţi să plece fără escortă. Şi nu numai că niciunul nu face congestie pulmonară; nimeni nu se alege măcar cu un guturai. (Un bătrânel s-a îmbăiat după tipicul ăsta vreme de o sută douăzeci de luni, ispăşindu-şi pedeapsa între cincizeci şi şaizeci de ani. Dar iată -l acasă, liber. Cocolit, la căldurică, se stinge într-o lună. Nu mai exista directiva „rezistă!”.)

  Dar „rezistă” încă nu înseamnă „cu orice preţ”. „Cu orice preţ” înseamnă cu preţul vieţii altuia.

  Să recunoaştem adevărul: la această mare răscruce a vieţii de lagăr, la această cumpănă a sufletelor, nu cei mai mulţi o iau la dreapta. Nu cei mai mulţi, din păcate. Dar, din fericire, nici umbre singuratice. Sunt destui şi cei ce au ales această direcţie, chiar dacă nu-şi ţipă opţiunea în gura mare. E problema noastră să-i distingem. De zeci de ori au trebuit să aleagă şi au ţinut-o, neclintiţi, pe a lor.

  Arnold Suzi ajunge în lagăr pe la cincizeci de ani. Fără să fie credincios, e un om funciarmente onest, şi în lagăr nu are de gând să-şi schimbe felul de a fi. E un „occidental”, adică din capul locului de două ori mai neadaptat, o scrânteşte mereu, ajunge în situaţii dintre cele mai grele, lucrează la „comune”, într-o zonă disciplinară, şi totuşi rezistă, rezistă şi rămâne omul care era înainte de a ajunge în lagăr. L-am cunoscut înainte, l-am cunoscut după şi pot depune mărturie. E drept, trei importante împrejurări favorabile i-au uşurat viaţa de lagăr: a fost recunoscut ca invalid, vreme de mai mulţi ani a primit pachete şi, graţie talentelor lui muzicale, şi-a mai putut îndulci viaţa participând la mişcarea de amatori. Dar aceste trei împrejurări pot doar explica de ce a rămas în viaţă, în absenţa lor ar fi murit, dar nu s-ar fi schimbat. (Iar cei ce au murit poate de aceea au şi murit, pentru că nu s-au schimbat?)

  Taraşkevici, un om simplu, fără nici un fel de ascunzişuri, îşi aminteşte: „Mulţi deţinuţi, pentru o raţie de pâine ori pentru un fum de mahorcă erau gata să se târască la picioarele oricui. Eu ajunsesem la capătul puterilor, dar mi-am păstrat sufletul curat. N-am dat niciodată negrul drept alb”.

  Că puşcăria regenerează în profunzime fiinţa umană se ştie de secole. Exemplele abundă, unul dintre ele fiind cel al ferventului carbonar Silvio Pellico, devenit, după opt ani de detenţie, un catolic smerit. * La noi, este invocat invariabil Dostoievski. Dar Pisarev-^? Ce a rămas din spiritul lui revoluţionar după fortăreaţa Petropavlovskaia? Dacă asta e benefic sau nu pentru revoluţie se poate discuta, dar schimbările merg întotdeauna în sensul adâncirii trăirilor spirituale. Ibsen scrie: „Lipsa de oxigen asfixiază până şi conştiinţa.” * Ei bine, nu! Nu e chiar atât de simplu. Ba lucrurile stau chiar de-a-ndoaselea! Să luăm, bunăoară, cazul generalului Gorbatov: combatant încă din tinereţe, urcând în armată din grad în grad, n-a avut când să reflecteze prea adânc la ce se întâmplă. Dar iată -l ajuns în închisoare, şi tot felul de episoade îi reînvie în memorie: cum suspectase de spionaj un om nevinovat, cum ordonase din greşeală să fie împuşcat un polonez absolut inocent. (Când şi-ar mai fi amintit asemenea lucruri? După reabilitare, poate că nu şi le-a mai amintit cu atâta acuitate…) Despre transformările morale ale deţinuţilor s-a scris destul de mult, până la a se constitui o veritabilă teorie carcerologică. Iată ce scria, înainte de revoluţie, Luceneţki, în „Tiuremnâi vestnik” 3: „întunericul îl face pe om mai sensibil la lumină; inactivitatea forţată suscită în el setea de a trăi, de a se mişca, de a lucra; tăcerea îl sileşte să reflecteze adânc la propriul său” eu „, la mediul social, la