Notez opinia contrară a lui Lev Tihomirov. El scrie („Krasnâi arhiv”, Ni: 41/42, p. 138): Militanţii din „Narodnaia Volea” „n-au avut unde să-şi confrunte opiniile. Asta era cea mai neagră faţă. A puşcăriei, o spun din proprie experienţă. Cei patru ani de închisoare au fost, în ce mă priveşte, un timp iremediabil pierdut pentru dezvoltarea spirituală, în vreme ce următorii patru, ani de libertate, mi-au adus mii de observaţii nepreţuite asupra, propriului meu” eu „, asupra oamenilor şi a legităţilor vieţii”. Poate – mă gândesc – judecă aşa pentru că în puşcărie va fi fost înconjurat numai de oameni cu aceeaşi credinţă politică? Ori prea nerăbdători să se vadă liberi? Acest lucru îi putea, într-ad. Evăr, împiedica să se concentreze şi să crească sufleteşte.

  Iluminiştii noştri, cei care nu cunoscuseră puşcăria, încercau faţă de deţinuţi o compasiune firească, dar exterioară; în schimb, Dostoievski, fost deţinut, era un ardent partizan al puniţiunii! E o chestiune la care merită să reflectăm.

  Iar o zicală spune: „Libertatea te strică, puşcăria te învaţă”.

  Numai că Pellico şi Luceneţki vorbeau despre închisori. Dostoievski, militând pentru puniţiune, avea în vedere închisorile. Puşcăria te învaţă – dar care puşcărie?

  Lagărul?

  Aici, cazi pe gânduri.

  Cu siguranţă, în comparaţie cu închisorile, lagărele noastre sunt teritorii otrăvite şi nocive.

  Cu siguranţă, cei ce au hipertrofiat Arhipelagul numai la sufletele noastre nu s-au gândit Şi totuşi, să nu existe nici o şansă de a-ţi păstra integritatea în lagăr?

  Mai mult, elevaţia spirituală să fie, în lagăr, cu totul imposibilă?

  În lagpunktul Samarka, în 1946, un grup de intelectuali se află în pragul morţii: toţi sunt epuizaţi de foame, de frig, de o muncă mult peste puterile lor; sunt privaţi chiar şi de somn, căci barăcile subterane n-au fost construite încă. Se vor apuca să fure? Să ciripească? Să-şi plâagă viaţa pierdută? Nu! Ştiind că moartea e o chestiune nici măcar de săptămâni, ci de zile, iată cum îşi petrec ultimele ceasuri de nesomn, aşezaţi la adăpostul unui zid: Timofeev-Ressovski improvizează cu ei un „seminar” şi^se grăbesc să-şi împărtăşească, pe rând, ceea ce unul ştie şi ceilalţi nu. Îşi ţin, reciproc, ultimele lecţii. Părintele Saveli vorbeşte despre „moartea fără remuşcări”; un alt preot, diplomat al Academiei eclesiastice. – Despre patristică; un altul, tot cleric, uniat de această dată, despre dogme şi canoane; un energetician -despre principiile energeticii viitorului; un economist explică de ce, în lipsa unor idei noi, nu s-a reuşit să se pună pe baze principiale economia sovietică; în ce -l priveşte pe Timofeev-Ressovski, el îi iniţiază în principiile microfizicii. De la seminar la seminar, numărul participanţilor scade: absenţii sunt la morgă…

  Cel ce, deja atins de rigiditatea morţii, se poate interesa de asemenea lucruri e într-adevăr un intelectual!

  Îngăduiţi-mi: iubiţi viaţa? Voi, voi cei ce exclamaţi fredonând în paşi de dans: „Te iubesc, viaţă! Ah, cât te iubesc!” O iubiţi? Ei bine, iubiţi-o! Iubiţi şi viaţa de lagăr! Căci şi ea e viaţă!

  „De soarta nu vei înfrunta, Lăuntric vei reînvia.” ’ ^

  N-aţi înţeles o iotă! Abia atunci vă veţi topi de-a-n picioarelea!

  Pe calea asta, aleasă de noi, virajele se succed cu repeziciune. Spre piscuri? Spre cer? Să urcăm, împleticindu-ne.

  Ziua eliberării? Ce ne poate ea oferi, după atâţia ani? Ne vom fi schimbat cu toţii, până la a deveni de nerecunoscut, cei apropiaţi nouă se vor fi schimbat şi ei, locurile altădată atât de dragi ni se vor părea străine.

  Gândul la libertate ajunge să fie, de la o vreme, chiar silnic. Factice. Străin.

  Ziua „eliberării”! De parcă în această ţară ar exista libertate. De parcă ar putea fi eliberat cel ce, în prealabil, nu s-a eliberat sufleteşte.

  Pietrele ne alunecă de sub picioare. Cad spre trecut. Sunt pulberea trecutului.

  Noi – urcăm.

  *

  Dacă închisoarea e un bun loc de meditaţie, nici lagărul nu e unul rău. Înainte de toate, pentru că nu există şedinţe. Vreme de zece ani, eşti scutit de orice şedinţă! Nu simţi deja aerul pur al crestelor? Emiţând pretenţii nedisimulate la munca şi la coipul tău, până la extenuare şi chiar până la moarte, administraţia lagărului nu atentează în nici un fel la gândurile tale. Nu încearcă să-ţi înşurubeze creierul, fixându-ţi -l de ţeastă. (Cu excepţia nefericitei perioade a Belomor-ului şi Volgokanal-ului.) Şi acest lucru creează un sentiment de libertate mai puternic decât latitudinea picioarelor de a alerga încotro le e voia.

  Nimeni nu te bate la cap să te înscrii în partid. Nimeni nu îţi smulge cotizaţii pentru organizaţii benevole. Nu există sindicat, „să te apere”, întocmai ca avocatul din oficiu la tribunal. Nu există nici consfătuiri de producţie. Nu poţi fi ales în nici o funcţie, nu ţi se poate încredinţa nici o sarcină obştească şi mai cu seamă nu poţi fi obligat să devii propagandist Nici să asculţi propaganda făcută de altul. Nici să strigi la comandă: „Cerem!”, „Nu vom tolera!” Nimeni nu te târăşte la urnă, să-ţi exprimi votul liber şi secret pentru un candidat unic. Nu ţi se pretind nici un fel de angajamente socialiste. Nu ţi se cere să-ţi faci autocritica. Nici să scrii articole pentru gazeta de perete. Nici să dai interviuri corespondentului regional.

  O minte liberă! Nu e un privilegiu al vieţii pe Arhipelag?

  Şi o libertate în plus: nimeni nu te poate priva nici de familia, nici de bunurile tale: eşti deja privat. Iată o libertate fundamentală.

  Ca să gândeşti, puşcăria e un loc propice. Cel mai mamut pretext devine un impuls pentru lungi şi serioase reflecţii. La un moment dat, asta se întâm-plă o dată la trei ani, e adus în lagăr un film. O ieftină comedie „sportivă”, „Prima mănuşă”. Plicticos. Dar de pe ecran spectatorilor li se serveşte cu insistenţă morala: „Numai rezultatul^ contează, şi el nu e în favoarea dumitale.” „:”

  Pe ecran se râde. În sală se râde. Ieşi, mijindu-ţi ochii, în curtea