însorită a lagărului şi întorci fraza asta pe faţă şi pe dos. Te mai gândeşti la ea şi seara, pe vagonka ta. Şi luni dimineaţa, la apel. Ai, ca să meditezi la ea, timp cât pofteşti: în viaţa de afară, când i-ai fi putut acorda atâta atenţie? Şi, încet, în mintea ta se face lumină.

  Fraza asta nu e o glumă, ci o idee contagioasă. Ea a fost inculcată încă de mult societăţii noastre, şi inculcarea continuă. Teoria că numai rezultatul contează s-a înrădăcinat atât de mult la noi, încât atunci când un Tuhacevski, un lagoda, un Zinoviev sunt declaraţi trădători înhăitaţi cu duşmanul, poporul nu face decât să se crucească în cor: „Ce-i lipsea ăstuia?!” Dacă avea şi de crăpelniţă cu carul, şi douăzeci de costume, şi două vile, şi maşină mică, şi avion, şi faimă – ce-i lipsea?! Milioane dintre trudiţii noştri concetăţeni n-au destulă imaginaţie pentru a admite că mobilul unui om (nu mă refer la aceştia trei) poate fi şi altul decât interesul meschin.

  Atât de temeinic au absorbit şi asimilat teza că „numai rezultatul contează”.

  De unde ni se trage ideea asta? Cu trei sute de ani în urmă, în Rusia patriarhală, putea prinde rădăcini o asemenea rătăcire?

  Asta ni se trage de la Petru, de la gloria drapelelor noastre şi de la ceea ce se numeşte „onoarea patriei”. Ne-am împilat vecinii, ne-am lăbărţat, şi în ţară s-a încetăţenit ideea că „numai rezultatul contează”.

  Apoi de la indivizi de genul lui Demidov, Kabaniha şi Tâbukin.4 Ăştia s-au cocoţat fără să se sinchisească ale cui urechi le zdrobeau cu călcâiele cizmelor, şi în mintea poporului nostru, cândva curat la suflet şi cu frica lui Dumnezeu, s-a statornicit tot mai temeinic ideea că numai rezultatul contează.

  Şi, în fine, de la socialiştii de toate nuanţele şi mai cu seamă de la ultima Doctrină infailibilă şi în călduri, care, de fapt, în asta şi constă: „numai rezultatul contează!” Să înjghebăm un partid combativ! Să-i lichidăm pe duşmani! Să triumfăm în fontă şi oţel! Să lansăm rachete!

  Iar că, pentru această industrie şi pentru aceste rachete, am sacrificat modul nostru de viaţă, unitatea familiei, sănătatea spirituală a naţiunii, sufletul însuşi al câmpiilor, pădurilor şi nurilor noastre, puţin ne pasă! Numai rezultatul contează!

  Or, toate acestea sunt falsuri! De ani de zile ne spetim în ocna care este întreaga Uniune Sovietică, încetul cu încetul, în cercuri ce se adaugă an de an, urcăm spre înţelegerea vieţii, şi de la această înălţime se vede cum nu se poate mai limpede: nu rezultatul contează; ceea ce contează e spiritul! Nu ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ.

  Chiar şi pentru noi, deţinuţii, dacă numai rezultatiL contează, atunci e corectă şi teza: să supravieţuieşti cu orice preţ. Adică; a devii ciripitor, să-ţi vinzi camarazii – asta te poate ajuta să-ţi găseşti un loc călduţ. Ba poate chiar să obţii o reducere de pedeapsă, în lumina infailibilei Doctrine, nu e nimic rău în asta. Căci dacă facem aşa, rezultatul va fi în favoarea noastră şi numai rezultatul contează.

  Nimeni nu contestă: e plăcut să-ţi adjudeci rezultatul. Dar nu cu riscul de a-ţi pierde chipul de om.

  Dacă numai rezultatul contează, trebuie să-ţi consacri toate foiţele fizice şi spirituale pentru a scăpa de muncile comune. Trebuie să-ţi încovoi spinarea, să fii servil, să te înjoseşti, ca să-ţi păstrezi postul de oploşit. Şi astfel – să supravieţuieşti.

  Dacă fondul lucrurilor este ceea ce contează, a venit timpul să te împaci cu muncile comune. Cu zdrenţele. Cu palmele zdrelite. Cu o raţie mai mică şi mai proastă. Şi poate – să mori. Dar câtă vreme eşti încă viu – să-ţi îndrepţi cu mândrie spinarea dureroasă. Iată momentul când, încetând să te mai temi de ameninţări şi nemaialergând după recompense, devii, în ochii de cucuvea ai stăpânilor, un individ dintre cei mai periculoşi. Căci – cum poţi fi înfrâht?

  Devine chiar o plăcere să cari targa cu gunoi (însă nu cu pietre!), conversând cu colegul de cărăuşie despre influenţa cinematografiei asupra literaturii. Să te aşezi pentru câteva minute lângă lada cu mortar golită şi să aprinzi o ţigară lângă zidul pe care l-ai clădit. Şi eşti chiar mândru când, în trecere, şeful de echipă cântăreşte cu ochii mijiţi zidul acela şi spune:

  — Tu l-ai făcut? Uite un perete cum scrie la carte.

  Zidul acela nu-ţi ţine de cald, nu crezi că va apropia viitorul fericit al poporului, dar, mizerabil rob zdrenţăros, privind lucrul mâinilor tale, zâmbeşti în sinea ta.

  Galia Venediktova, fiica unui anarhist, lucra ca infirmieră la dispensar, dar, dându-şi seama că stă acolo nu ca să-i vindece pe alţii, ci pentru confortul ei personal, s-a încăpăţânat să treacă la „comune”, punând mâna pe mai şi pe lopată. Şi susţine că, moralmente vorbind, asta a fost salvarea ei. Omul bun se satură şi cu un pesmet, cel rău – nici cu un hartan de carne.

   (Aşa o fi, dar când n-ai nici măcar un pesmet…?)

  *

  Şi dacă o singură dată ai renunţat la acest ţel – „să supravieţuieşti cu orice preţ” – şi ai apucat calea pe care urcă sufletele simple şi^ răbdătoare, captivitatea începe să-ţi transforme în chip mirabil caracterul. In sensul la care te aşteptai cel mai puţin.

  La prima vedere, aici ar trebui să izbucnească în om reacţiile cele mai întunecate: degringolada fiarei prinse în capcană, ura fără obiect, iritabilitatea şi nervozitatea. * Or, fără ca tu însuţi să bagi de seamă, în trecerea imperceptibilă a timpului, captivitatea face să germineze în sufletul tău sentimente opuse.

  Cândva erai violent în impacienţa ta, te grăbeai incontinuu, timpul nu-ţi ajungea niciodată. Or, astăzi ai mai mult decât îţi trebuie: luni şi ani înainte şi îndărăt, eşti saturat de timp, şi prin vene începe să-ţi curgă, într-un flux binecuvântat şi liniştitor, pacea sufletească şi răbdarea.

  Urci…

  ’ Odinioară nu iertai nimic nimănui, condamnai fără