milă şi lăudai cu aceeaşi lipsă de măsură – acum o blândeţe atotînţelegătoare îţi străbate judecăţile nicicând categorice. Ai învăţat că eşti fragil, poţi înţelege fragilitatea altora. Şi admira foiţa aproapelui. Şi dori să fii aidoma lui.

  Pietrele scrâşnesc, lunecând la vale de sub picioarele noastre. Urcăm…

  Cu anii, o cuirasă de fermitate îţi acoperă inima şi întregul corp. Nu te mai repezi să pui întrebări şi să dai răspunsuri, limba ta şi-a pierdut elastica facultate de a vibra cu uşurinţă. Ochii nu-ţi sclipesc de bucurie la o veste bună şi nu ţi se întunecă sub aripa năpastei.

  Căci întâi trebuie văzut ce va însemna asta de fapt Cât de bucurie va fi bucuria şi cât de năpastă năpasta.

  De acum înainte o regulă te va călăuzi în viaţă: nu te bucura când găseşti, nu te întrista când pierzi.

 

  *Revoluţionarii din trecut au lăsat multe indicii despre această stare. Serafimovici, într-una din povestirile lui, descrie societatea deportaţilor tocmai în această lumină. Bolşevicul Olimnski notează: „Amărăciunea şi exploziile de iritare – aceste sentimente sunt atât de familiare deţinutului, atât de natural prezente în sufletul lui.” El însuşi, Olimnski, îşi vărsa mânia asupra celor ce veneau să -l viziteze, îşi pierduse orice gust pentru muncă. Şi revoluţionarii ruşi (în marea lor majoritate) n-au avut parte nici de condamnări, nici de termene adevărate (mari).

  Sufletul tău, arid odinioară, se irigă prin suferinţă. Dacă încă nu-ţi poţi iubi aproapele aşa cum cere credinţa creştină, măcar înveţi să-i iubeşti pe cei apropiaţi.

  Pe cei apropiaţi prin spirit, care îţi sunt alături în captivitate. Atâţia dintre noi recunosc deschis că tocmai în captivitate au cunoscut pentru întâia oară prietenia adevărată!

  Şi pe cei apropiaţi prin sânge, care te-au înconjurat în viaţa anterioară, care te-au iubit, în vreme ce tu îi tiranizai.

  Iată o direcţie fecundă şi inepuizabilă pentru gândurile tale: rememorează-ţi viaţa anterioară. Reînvie-ţi în minte faptele rele ori dezonorante şi întreabă-te dacă nu pot fi îndreptate fie şi acum.

  Da, ai fost băgat în puşcărie pentru nimic, în faţa statului şi a legilor lui n-ai de ce te căi.?

  Dar în faţa conştiinţei tale? Dar în faţa altor oameni, luaţi în parte?

  După operaţie, stau întins pe pat în salonul de chirurgie al spitalului de lagăr. Nu mă pot mişca, am febră, dar gândurile nu-mi degringolează în delir şi sunt recunoscător doctorului Boris Komfeld, care, aşezat la căpătâiul meu, îmi vorbeşte cât e seara de lungă. Lumina e stinsă, ca să nu-mi rănesc ochii. El şi eu – nu mai e nimeni altcineva în salon, îmi povesteşte îndelung şi cu pasiune cum s-a convertit de la iudaism la creştinism. Convertirea lui, a acestui om cultivat, se datorează unui fost coleg de celulă, un bătrânel cumsecade, în genul lui Platou Karataev.6 Sunt uimit de adâncimea convingerilor noului prozelit, de ardoarea cuvintelor pe care le rosteşte.

  Ne cunoaştem de puţină vreme, nu el mă tratează, dar aici pur şi simplu n-ai cu cine sta de vorbă. Komfeld e un om blând şi afabil, nu văd nimic rău la el, nu ştiu nimic rău despre el. Mă intrigă, însă, faptul că, deja de două luni, nu mai iese din baraca spitalului, s-a claustrat aici, în locul unde munceşte, şi evită să circule prin lagăr.

  E limpede că se teme să nu fie înjunghiat. De o vreme, tăierea ciripitorilor e la modă în lagăr. Asta cam bagă spaima în ei. Dar cine se poate pune chezaş că sunt tăiaţi numai ciripitorii? Unul dintre deţinuţi a fost înjunghiat, în mod evident, în cadrul unei josnice reglări de conturi personale. In ce -l priveşte pe Komfeld, prin felul cum se poartă în spital nu oferă nici un iiidi-ciu că ar fi ckipitor. „. E târziu. Tot spitalul doarme. Komfeld îşi termină povestirea.

  — În general, m-am convins că, pe lumea asta pământească, nici o pedeapsă nu te ajunge fără s-o meriţi. Sigur, în aparenţă, ea poate veni nu pentru o faptă de care suntem cu adevărat vinovaţi. Dar dacă îţi cerni viaţa şi reflectezi cu seriozitate, sfârşeşti întotdeauna prin a discerne crima pentru care eşti lovit de soartă.

  Nu-i disting chipul. Prin fereastră răzbat numai reflexe răzleţe din zonă: lumina electrică din coridor detaşează, ca o pată galbenă, uşa salonului. Dar în glasul lui se simte o asemenea certitudine mistică, încât tresar.

  Aveau să fie ultimele cuvinte ale lui Boris Komfeld. Se retrage cu paşi neauziţi într-unul din saloanele învecinate, să se culce. Toţi dorm, nu mai are cu cine schimba o vorbă. Adorm şi eu.

  A doua zi dimineaţa sunt trezit de zgomotul unor paşi grei alergând pe coridor: sanitarii duc corpul lui Kornfeld pe masa de operaţie. In somn, cineva i-a aplicat în craniu opt lovituri cu un ciocan de zidar (de regulă, la noi, omuciderile au loc imediat după deşteptare, când se deschid barăcile, dar de data asta se pare că nimeni dintre deţinuţi nu s-a sculat încă, nu se aude nici o mişcare). Moare pe masa de operaţie, fără să-şi mai recapete cunoştinţa.

  Cuvintele profetice ale lui Kornfeld au fost ultimele pe care le-a rostit pe Pămâht. Şi, cum îmi erau adresate mie, mi le-am asumat ca pe o moştenire. O moştenire de care nu te poţi lepăda ridicând din umeri.

  De fapt, la vremea aceea, eu însumi ajunsesem la concluzii asemănătoare.

  Eram înclinat să confer cuvintelor lui valoarea unei legi universale a vieţii. Dar lucrurile se încurcă. Ar însemna să admitem că acei ce au cunoscut pedepse mai grele decât puşcăria – cei împuşcaţi ori arşi de vii – au fost nişte supermonştri. (Or, de fapt, tocmai oamenii nevinovaţi sunt împuşcaţi mai cu sârg.) Ce să mai spunem atunci de torţionarii noştri dovediţi: pe ei de ce nu-i pedepseşte soarta? Ei de ce prosperă?

   (Asta ar fi de înţeles numai dacă am admite că sensul existenţei terestre constă nu în prosperitate, cum suntem cu toţii deprinşi să credem, ci în elevaţia