spirituală. Din această perspectivă, torţionarii noştri îndură pedeapsa cea mai cumplită: ei se porcesc, decad sub condiţia umană. Din această perspectivă, pedeapsa îi ajunge pe cei a căror dezvoltare rămâne veşnic o promisiune.)

  Dar în ultimele cuvinte ale lui Komfeld există ceva ce forţează aderenţa, ceva ce eu îmi asum pe de-a-ntregul. Şi mulţi alţii vor face la fel.

  După şapte ani de detenţie, mi-am analizat îndeajuns viaţa ca să înţeleg de unde mi se trag toate: şi puşcăria, şi – pentru a pune vârf la toate – o tumoare malignă. Aş admite fără murmur şi ideea că această pedeapsă e insuficientă. -

  Pedeapsă, dar venind de la cine? ’ n Gândiţi-vă: de la cine? ’ ’ -t –.; ’, ~’ – în salonul acela postoperatoriu, de unde Kornfeld plecase să-şi întâlnească moartea, am zăcut multă vreme, tot singur (din pricina arestării chirurgului, operaţiile fuseseră suspendate), scrutându-mi, nu fără mirare, în nopţi de nesomn, propria viaţă şi meandrele ei. Cu o vicleană precauţie, dobândită în lagăr, mi-am turnat gândurile în versuri rimate, ca să le ţin minte. Cel mai bun lucru, astăzi, e să le redau aşa cum au fost gândite pe perna aceea de spital, în vreme ce dincolo de ferestre lagărul de ocnaşi era încă zguduit după o revoltă Oare când am tocat şi-am risipit fără folos ’ -’ ’ * Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?

  Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios „. ’ ’; ->- t<- Pe sub arcadele templului tău. ’ ’ ’-

  —.: ;’ t.

  Trufaşă, aţâţată din pagini de carte, v.;!

  Mintea mea pipăia absolutul, ^

  Toate tainele lumii păreau dezlegate, Destinul părea maleabil ca lutul.

  Sângele-n fierbere… Dulci năluciri vaporoase Dansând dinainte-mi în calp curcubeu…

  Demn, fără larmă, se spulberase…

  Cetatea credinţei în sufletul meu.

  Dar acum, când o taină m-a smuls nefiinţei, Ridicându-mă din colbul cernit, Eu ud cu lacrima recunoştinţei Cărarea ce mi-ai hărăzit, Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme… <, Mi-am scris itinerarul cel viu, Ci aurora Graţiei Supreme, Ce mi s-a arătat într-un tâfziu.; Acum, drămui apa vieţii ca pe mied, Umil între sclipiri diamantine…

  Şi, o, Domn Slăvit al Lumii, iarăşi cred: Tu, şi când te-am trădat, ai fost cu mine!

  Prefirându-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea. Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzanie, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce rai-ar fi fost cu adevărat benefică. Dar, întocmai cum valurile înării îl răstoarnă pe înotătorul neexperimentat, azvârlindu -l pe mal, şi pe mine loviturile dureroase ale destinului mă reîntorceau de fiecare dată pe teren sigur. Numai aşa am putut parcurge în cele din urmă drumul pe care dintotdeauna mi-am dorit să -l urmez.

  Cu spinarea încovoiată, aproape fiinţă, mi-a fost dat să extrag din anii de captivitate acest crâmpei de cunoaştere: cum devine omul om şi cum devine neom. Îmbătat de succesele tinereţii, mă simţeam infailibil, şi de aceea am fost adesea crud. Investit cu prea multă putere, am fost ucigaş şi violator. Săvârşind faptele cele mai rele, înarmat cu argumente solide, eram convins că fac bine. Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui, încetul cu încetul, am descoperit că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost încă dezrădăcinat.

  De atunci am înţeles adevărul tuturor religiilor din lume: ele se luptă cu răul din om (din fiecare om). Răul nu poate fi izgonit pe de-a-ntregul din lume, dar aria lui de cuprindere poate fi redusă înlăuntrul fiecărei fiinţe umane.

  De atunci am înţeles răul tuturor revoluţiilor din istorie: ele îi nimicesc numai pe acei purtători ai răului, care le sunt contemporani (şi, în graba lor, fără a mai discerne, nimicesc şi purtători ai binelui). Cât despre răul în sine, pe acesta îl moştenesc, şi încă adesea cu asupra de măsură.

  Procesul de la Nurenberg trebuie trecut la activul secolului XX: el s-a străduit să ucidă însăşi ideea de rău, luând viaţa unui mic număr dintre persoanele contaminate de această idee. (Fireşte, meritul nu-i revine lui Stalin, el ar fi preferat să explice mai puţin şi să împuşte mai mult.) Dacă în secolul XXI umanitatea nu se va spulbera singură într-o gigantică explozie ori nu se va asfixia, poate că această orientare va triumfa?

  Dacă nu va triumfa, atunci întreaga istorie a umanităţii nu va fi făcut decât să bată pasul pe loc, fără nici o noimă! Încotro şi la ce bun alergăm atunci? Să-şi doboare duşmanul cu un ciomag ştia şi omul cavernelor.

  „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Nimic nu favorizează deşteptarea conştiinţei umane ca lancinanta meditaţie asupra propriilor crime, păcate şi erori. După ce, nu un an sau doi, am parcurs numeroase cercuri ale unor asemenea reflecţii, când mi se vorbeşte despre insensibilitatea înalţilor funcţionari ori despre cruzimea călăilor, mă revăd cu epoleţi de căpitan, conducându-mi bateria prin Prusia Orientală sfâşiată de incendii, şi mă întreb:

  — Dar noi – oare am fost mai buni?

  Când aud remarci pline de amărăciune cu privire la moliciunea Occidentului, la miopia lui politică, la divizarea şi confuzia ce -l caracterizează, mă întreb:

  — Dar oare noi, dacă nu am fi trecut prin Arhipelag, am fi fost mai fermi? Mai puternici?

  Iată de ce mă întorc spre anii mei de detenţie şi, uimindu-i uneori pe cei ce mă înconjoară, spun:

  — Binecuvântată fii, puşcărie!

  Dreptate avea Lev Tolstoi când visa să ajungă la închisoare. De la o vreme, spiritul acestui gigant începuse să sece. Închisoarea i-ar fi fost,