Toţi scriitorii care au vorbit de puşcărie fără să o fi trăit pe pielea lor s-au socotit datori să-şi exprime compasiunea pentru deţinuţi şi să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălţându-mă sufleteşte, şi spun fără urmă de tremur în glas:

  — Binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea!

   (Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)

  Capitolul 2

  ORI DEPRAVARE?

  DAR IATĂ că sunt întrerupt: dumneata rătăceşti în divagaţii! Iar ai deviat spre închisori! Or, despre lagăre era vorba.

  Deşi cred că am vorbit şi despre lagăre. Dar fie, uite că tac, pentru a lăsa loc opiniilor adverse. Mulţi foşti deţinuţi vor obiecta, spunând că n-au remarcat în lagăre nici un fel de „elevaţie” – palavre! – În schimb depravarea sărea în ochi la tot pasul.

  Dintre preopinenţi, cu cea mai mare asiduitate şi persuasiune (pentru că şi-a formulat deja obiecţiile în scris) mă va contrazice Şalamov: ; v „ în condiţiile din lagăr, oamenii nu rămâh niciodată oameni – nu pentru asta au fost create lagărele. „ Toate sentimentele umane – iubirea, prietenia, gelozia, omenia, caritatea, ambiţia, lealitatea – ne părăsiseră o dată cu vlaga muşchilor… Nu mai aveam nici mândiie, nici amor propriu, iar gelozia şi pasiunea ni se păreau concepte marţiene… Ne mai rămăsese doar ura, simţământul uman cel mai durabil. „ Am înţeles că minciuna e soră bună cu adevărul. „ Prietenia nu se naşte nici în mizerie, nici în nenorocire. Dacă ea se înfiripă între oameni, înseamnă că, în mod sigur, condiţiile de viaţă nu sunt îndeajuns de ingrate. Când nenorocirea şi nevoia solidarizează, înseamnă că ele nu şi-au atins limitele extreme. Durerea nu e îndeajuns de intensă şi de adâncă dacă poate fi împărtăşită cu prietenii.”

  O singură nuanţare va admite Şalamov: elevaţia, dezvoltarea, creşterea profunzimii spiritului uman rămân posibile în închisoare. In vreme ce„…Lagărul este o şcoală a vieţii total şi iremediabil negativă. Nimeni n-a ieşit din lagăr îmbogăţit cu ceva substanţial ori util. Deţinutul învaţă aici doar linguşeala, minciuna, ignonimia… Întors acasă, constată că, în anii petrecuţi în lagăr, departe de a fi progresat în vreun fel, a devenit un om cu preocupări sterile şi meschine.”

  Un alt indiciu al aservirii şi depravării fiinţei umane în condiţiile de lagăr îl constituie pentru Şalamov faptul că aici individul „trăieşte ani îndelungaţi manevrat de o voinţă şi o gândire care îi sunt străine”. Numai că, în primul rând, acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi oameni liberi (dacă lăsăm la o parte spaţiul de acţiune ce li se concede în chestiunile mărunte, spaţiu de care dispun şi deţinuţii); în al doilea rând, fatalismul impus al băştinaşilor Arhipelagului, care nu au nici o posibilitate de a cunoaşte şi de a influenţa soarta ce-i aşteaptă, mai degrabă îi înnobilează, scutindu-i de nişte tribulaţii deşarte.

  Cu o asemenea nuanţare e de acord şi E. Guinzburg: „închisoarea înnobilează, lagărul induce depravarea”. Şi cum ai putea să-i contrazici?

  În închisoare (la secret, ca şi într-o celulă comună), omul e pus faţă în faţă cu nenorocirea lui. Această nenorocire e cât un munte, dar el trebuie să-i facă loc în fiinţa lui, să se deprindă cu ea, să o asimileze şi să i se asimileze. E un travaliu moral suprem, care i-a înnobilat pe toţi şi întotdeauna. * Lupta solitară cu anii şi cu zidurile e o lucrare morală înălţătoare (dacă izbuteşti să o duci pâhă ia capăt). Dacă împărţi aceşti ani cu un camarad, nu ţi se cere să mori pentru el, după cum lui nu i se cere să moară pentru ca tu să supravieţuieşti. Există o cale care vă îngăduie să nu rivalizaţi, ci să vă sprijiniţi şi să vă îmbogăţiţi sufleteşte reciproc.

  Or, în lagăr se pare că o asemenea cale nu există. Pâinea nu se distribuie în părţi egale, nu i se dă fiecăruia în mână câte o bucată, ci e aruncată la grămadă – înşfacă! Răstoaniă-ţi vecinul şi smulge-i coltucul din mâini! Pâine se dă atât, încât la fiecare supravieţuitor să revină un mort sau doi. E agăţată în vârful unui pin – doboară -l şi mănâncă. E azvâiiită în străfundurile minei -târăşte-te şi extrage-o. Îţi mai arde să reflectezi la nenorocirea ta, la trecut şi la viitor, la umanitate şi la Dumnezeu? Mintea ţi-e subjugată de calcule meschine, care azi îţi înnegurează cerul, pentru ca mâine să constaţi că nu mai fac nici cât o ceapă degerată. Urăşti munca – munca e cel mai mare duşman al tău. Îi urăşti pe cei ce te înconjoară, rivalii tăi întru viaţă şi moarte* Trăieşti sub imperiul unui devorator sentiment de invidie şi alarmă: chiar acum în spatele tău se împarte o pâine ce ar fi putut să fie a ta, undeva, după zidul acela, se pescuieşte din cazan un cartof ce altminteri ar putea nimeri în propria-ţi gamelă.

  Viaţa de lagăr e orânduită în aşa fel, încât pizma roade neîncetat sufletele, chiar şi pe cele mai bine înarmate împotriva ei. Ajungi să pizmuieşti chiar termenul de condamnare ori punerea în libertate a cuiva. Lată-ne în 1945. Cincizeci şi Opţi, asistăm la eliberarea „comunilor” (beneficiari ai amnistiei staliniste). Ce simţăminte ne încearcă? Suntem bucuroşi pentru ei, că pleacă oamenii acasă? Nu, ceea ce ne stăpâneşte e invidia, pentru că e nedrept ca ei să fie eliberaţi, iar noi să fim ţinuţi în lagăr. V. Vlasov, condamnat la 20 de ani, îi suportă pe primii 10 cu stoicism, căci cine nu a primit 10 ani? Dar în 1947-48 mulţi sunt eliberaţi, şi el începe să fie ros de invidie, devine nervos, se mistuie în sinea lui: cum se face că lui i s-au dat 20? Cât de vexant e să Mai ai de tras un al doilea decar! (Nu l-am întrebat, dar presupun că, dacă cei eliberaţi ar fi început să se reîntoarcă în lagăr ca recidivişti, acest lucra ar fi