fost, probabil, de natură să -l liniştească?) Dimpotrivă, în 1955-56 începe eliberarea în masă a Cincizeci şi Opţilor, în vreme ce „comunii” rămân în lagăre. Ce simt aceştia din urmă? Trăiesc ei simţământul că se face dreptate, că, după patruzeci de ani de necontenite persecuţii, mult încercatul 58 e în sfârşit graţiat? Nu, invidie generală (am primit numeroase scrisori în acest sens în 1953): cum adică, sunt eliberaţi „duşmani, cu mult mai periculoşi decât noi, cei de drept comun”, iar noi rămânem în puşcărie: de ce?

  În plus, trăieşti zi de zi cu inima strânsă de spaimă: spaima că vei pierde până şi mizera linie de plutire de care până acum ai reuşit să te ţii agăţat, că îţi vei pierde munca – grea, dar nu chiar dintre cele mai^grele, că vei fi azvârlit într-o etapă ori expediat într-o zonă cu regim înăsprit, în plus, eşti bătut, dacă eşti mai slab, ori îi baţi tu pe cei mai slabi ca tine. Asta nu e depravare? „Scabie a sufletului” – iată cum numeşte fostul deţinut A. Rubailo această vertiginoasă ticăloşire a omului sub o presiune exterioară.

  Căzut pradă urii, în febra acestor calcule meschine, când şi cum să te înalţi sufleteşte?

  Cehov a sesizat şi descris, cu mult înainte de ITL-urile noastre, turpitudinea ce domnea pe Sahalin. El scrie, şi pe bună dreptate, că viciile deţinuţilor se datorează opresării şi înrobirii lor, spaimei şi înfometării permanente. Aceste vicii fiind falsitatea, viclenia, laşitatea, meschinăria, delaţiunea, hoţia. Din experienţă, ocnaşul a învăţat că, în lupta pentru existenţă, înşelătoria e arma cea mai sigură.

  Nu se regăsesc toate astea la noi, şi încă înzecit?… Atunci poate că e cazul nu să formulăm obiecţii, exaltând o iluzorie „elevaţie spirituală” survenită în lagăr, ci, dimpotrivă, să descriem sutele, miile de cazuri de depravare reală. Să demonstrăm prin exemple că nimeni nu poate rezista filosofici de lagăr definite de un laşka, dispecer la Djezkazgan: „Cu cât mai multe mârşăvii le faci oamenilor, cu atât te vor respecta mai mult”. Să povestim cum (Kraslag, 1942) nişte soldaţi, până de curând combatanţi, nici n-au apucat bine să ia prima înghiţitură de aer borfăşesc, şi s-au apucat ei înşişi să blătuiască, să-i stoarcă pe lituanieni, pentru ca pe seama alimentelor din pachetele lor, a amărâtelor lor lucruşoare să se mai întremeze ei, cât despre voi – n-aveţi decât să crăpaţi, nătărăilor! Cum au început să o dea spre blat unii vlasovişti, care se lămuriseră că numai aşa se poate supravieţui în lagăr. Cum un conferenţiar la Litere a ajuns caidul unei bande de borfaşi? Ori să ne minunăm cât de contagioasă poate fi ideologia lagărelor pornind de la exemplul lui Ciulpeniov. Ciulpeniov lucrase şapte ani la doborât de arbori şi se ţinuse bine, ajuiigâud un renumit tăietor de pădure, dar în cele din urmă a nimerit la spital, cu un picior rupt, după care i s-a propus să lucreze ca dispecer. N-avea defel nevoie de un asemenea post, cei doi ani şi jumătate care-i mai rămăseseră îi putea duce fără probleme ca tăietor de pădure, căci autorităţile făceau mare caz de performanţele lui, dar cum să reziste ispitei? Căci filosofia lagărului spune: „Când ţi se dă, înşfacă!” Şi Ciulpeniov a acceptat să devină dispecer. – Pentru numai şase luni, care aveau să fie cele Mai neliniştite, cele mai sumbre şi mai zbuciumate din întreaga lui detenţie. (Şi iată că a trecut mult timp de când şi-a ispăşit condamnarea, vorbeşte despre pini cu un zâmbet blajin, dar moartea, din pricina „argumentelor” lui, a acelui leton de doi metri, căpitan de cursă lungă. – Şi oare va fi fost singura lui victimă? – Îi mai stă şi azi ca o piatră pe inimă.)

  Ce „pecingine sufletească” îi poate năpădi pe deţinuţi când sunt asmuţiţi cu tot dinadinsul unul împotriva altuia! Îutr-o bună zi, la Unjlag, în 1950, zeka Moiseevaite, care, sărmana, se zărghise (dar încă era dusă sub escortă la lucru), a plecat, ignorând cordonul de soldaţi, „la mama”. A fost prinsă, a fost legată de un stâlp lângă postul de gardă şi s-a anunţat că, pentru această „evadare”, tot lagărul va fi privat de proxima duminică (procedeu obişnuit). Ei bine, brigăzile care se întorceau de la lucru o scuipau pe „evadată”, iar unii o şi pălmuiau: „Din cauza ta, târâtură, ni s-a luat ziua liberă!” Moiseevaite zâmbea ca din altă lume.

  Şi câtă depravare induce democratica şi progresista „pază internă”, pe care noi o numim autoescortă, instituită încă în 1918? De fapt e unul din principalele canale ale depravării în lagăre: să înrolezi un deţinut în formaţiuni de autoescortă! Ai clacat, eşti pedepsit, eşti smuls din viaţa normală, dar ce-ar fi să nu rămâi chiar la fund? Nu vrei să te salţi deasupra celorlalţi, deasupra fraţilor tăi, primind o puşcă? Poftim! La-o! Şi dacă -l vezi pe careva fugind – trage! Te vom numi chiar tovarăş, vei primi raţie de ostaş al Armatei Roşii.

  Şi omul e mândru de cinstea ce i s-a făcut. Şi, cu suflet de slugă, te ia în cătarea puştii. Şi trage. Şi e mai hain decât gardienii recrutaţi din exterior. (Oare, în ce priveşte autorităţile, să fie vorba doar de credinţa celui cu orbul găinilor în „autoconducerea maselor”? Ori e o miză rece pe cele mai josnice porniri ale omului?)

  Şi lucrurile nu se limitează la paza internă. Dar autocontrolul şi autorepri-marea? În anii ’30, până şi şefii OLP-urilor erau zeki. Şi responsabilul cu transporturile. Şi responsabilul cu producţia. (Putea fi altfel, când la Belomorkanal erau doar 37 de cekişti la 100 000 de deţinuţi?) Ba chiar şi supraveghetorii-şefi erau dintre zeki l Culmea autoconducerii: zekii făceau anchete! Zekii recrutau ciripitori împotriva zekilor!

  Da. Da. Însă eu nu vreau să examinez aici nenumăratele cazuri de depravare. Ele sunt cunoscute tuturor, au fost şi vor mai fi descrise. Ajunge să le recunosc existenţa. Ele constituie curentul dominant, regula generală.

  Ce rost are să spui despre fiecare casă că pe ger se face friguroasă? Nu e mai interesant