Şalamov susţine că toţi cei ce au trecut prin lagăre sunt scăpătaţi sufleteşte. Or, mie, de câte ori revăd în minte ori reîntâlnesc aievea un fost zek, omul acela mi se pare o personalitate.

  De altfel, şi Şalamov scrie altundeva: ei bine, eu n-o să mă apuc să umblu cu denunţuri, nici n-o să mă fac brigadier, ca să-i silesc pe alţii să muncească…

  De ce aceasta, Varlam Tihonovici? De ce să nu te faci şi mata ciripitor ori şef de brigadă, din moment ce nimeni nu poate ocoli această pantă a Depravării? Din moment ce adevărul e frate cu minciuna? Înseamnă că te-ai agăţat, totuşi, de un ciot? Că ai găsit, totuşi, o piatră de care să te sprijini, ca să nu te rostogoleşti la vale? Poate că ura nu e, totuşi, sentimentul cel mai durabil? Nu contrazici, prin personalitatea şi versurile dumitale, însăşi concepţia pe care o promovezi?

  Şi cum izbutesc să se menţină integri în lagăr (lucru la care ne-am referit nu o dată) oamenii cu adevărat religioşi? Pe parcursul acestei cărţi, am remarcat deja marşul lor sigur pe întinderile Arhipelagului, ca un fel de procesiune tăcută, cu lumânări invizibile. Mitralierele îi secerau pe unii dintre ei, dar alţii le luau locul şi marşul continua. O cerbicie nemaivăzută în secolul XX. Şi asta fără nici o ostentaţie, refuzând orice clamoare. Lat-o, bunăoară, pe tuşa Dusea Cimil, o bătrânică liniştită, cu obraji bucălaţi, fără nici un fel de carte. Un soldat din escortă îi strigă: >

  — Cimil, articolele! F, Ea îi răspunde blând, fără arţag:

  — De ce mă mai întrebi, neicuţă? Sunt scrise acolo, eu nu le ţin minte pe toate. (Are un buchet întreg de alineate din 58).

  — Termenul!

  Tuşa Dusea oftează. Dacă răspunde vag, o face nu pentru a -l supăra pe soldat. Pur şi simplu se gândeşte la întrebarea asta: termenul? Le este oare dat oamenilor să-şi cunoască sorocul?

  — Termenul? Până când Dumnezeu o să-mi ierte păcatele, aici am să rămân.

  — Că proastă mai eşti! Rânjeşte soldatul. Ai cincisprezece ani şi o să-i faci pe toţi, până la unul, poate şi mai mulţi.

  Dar uite că după doi ani şi jumătate, fără ca femeia să fi trimis vreo petiţie, vine o hârtie: să fie eliberată!

  Cum să nu-i invidiezi pe asemenea oameni? Erau favorizaţi în vreun fel? Da’ de unde! Se ştie că „măicuţele” erau ţinute împreună cu prostituatele şi borfaşele în OLP-uri disciplinare. Şi totuşi, care dintre aceste credincioase au luat calea depravării? Au murit, da, însă nu şi-au murdărit sufletele.

  Şi cum poate fi explicat faptul că unele persoane mai ezitante s-au întors spre credinţă tocmai în lagăr, s-au întărit în credinţa lor şi au supravieţuit fără a se deprava?

  Şi încă mulţi alţii, răzleţiţi prin Arhipelag şi nebăgaţi în seamă de nimeni, care au traversat cu stoicism această turnură capitală a vieţii lor, fără a greşi în clipa când au avut de ales? Cei ce au înţeles că nu sunt singurii care suferă şi că, poate, altora le e şi mai greu?

  Şi cei care, sub ameninţarea zonei disciplinare şi a unei noi condamnări, au refuzat să devină ciripitori?

  Ce explicaţii există pentru cazul pedologului Grigori Ivanovici Grigoriev? Acest savant s-a înscris voluntar în 1941, când cu mobilizarea în masă; urmarea se cunoaşte: căzut prizonier lângă Veazma, îşi petrece întreaga captivitate într-un lagăr german. Din nou urmarea se cunoaşte: ajuns acasă, e trimis în lagăr. Zece ani. L-am cunoscut la Ekibastuz, într-o iarnă, la muncile comune. O extraordinară francheţe iradia din ochii lui mari şi liniştiţi, o Francheţe inalterabilă. Acest om nu abdicase niciodată moralmente şi nici în lagăr nu a făcut-o, cu toate că numai vreme de doi ani a lucrat în specialitatea lui şi aproape pe toată durata condamnării nu a primit nici un pachet Din toate direcţiile năvăleau asupră-i filosofia lagărului, descompunerea morală, dar el n-a cedat, în lagărele de la Kemerovo (Antibess) un oper a încercat cu tot dinadinsul să -l recruteze. Grigoriev i-a răspuns fără ocol: „Mă dezgustă şi ideea de a sta de vorbă cu dumneata. O să găseşti destui amatori şi fără mine”. „- Ai să te întorci la noi în patru labe, canalie!” „- Mai degrabă mă spânzur de primul copac”. Şi a fost expediat într-un lagăr disciplinar. Ba a făcut greşeli şi mai impardonabile: ajuns într-o tabără de muncă agricolă, a refuzat postul de şef de brigadă ce i s-a propus în calitate de specialist, în schimb s-a arătat foarte sârguincios la prăşit şi la coasă. O prostie şi mai mare: la Ekibastuz, la cariera de piatră, a refuzat postul de pontator, numai pentru că ar fi trebuit să înregistreze tuhte, pentru care apoi avea să răspundă, într-un eventual moment de trezie, şeful de echipă civil, un beţivan jurat. Şi s-a dus să spargă pietre! Onestitatea lui era de-a dreptul fantastică, monstruoasă: în brigada pentru conservarea legumelor, unde se triau cartofii pentru depozitare, era singurul care nu fura. Ajuns într-o brigadă privilegiată, de mecanici la staţia de pompare, a părăsit-o numai pentru că nu voia să-i spele ciorapii şefului de lucrări civil, un holtei pe nume Treiviş. (Ceilalţi brigadieri s-au pus pe capul lui: nu e totuna ce muncă faci? Ei bine, nu, lui i s-a parat că nu e totuna.) De câte ori a ales o soartă mai rea şi mai ingrată, numai ca să nu-şi murdărească sufletul, şi a reuşit: sunt martor. Mai mult: graţie extraordinarei înrâuriri pe care un suflet limpede şi fără pată o poate exercita asupra trupului (astăzi nimeni nu mai crede în acest gen de influenţă, nimeni nu o înţelege), organismul lui Grigori Ivanovici, om care nu mai era tânăr (avea aproape 50 de ani) s-a fortificat în lagăr: vechiul reumatism articular îi dispăruse complet, iar după o febră tifoidă s-a sculat mai sănătos ca oricând: iama umbla îmbrăcat în nişte saci de