Nu e, prin urmare, mai corect să spunem că nici un fel de lagăr nu-i poate duce la depravare pe cei dotaţi cu un nucleu sufletesc puternic şi pe cei ce refuză jalnica ideologie potrivit căreia „omul e creat pentru fericire”, ideologie ce se năruie sub prima lovitură de par a şefului de lucrări?

  Se depravează în lagăre cei ce au apucat să se depraveze cât încă erau liberi, ori erau încă de pe atunci înclinaţi spre depravare. Pentru că oamenii se depravează şi în libertate, câteodată mai rău ca în lagăr.

  Acel ofiţer de escortă care a ordonat ca Moiseevaite să fie legată de stâlp pentru a fi batjocorită nu e mai depravat decât zekii ce o scuipau?

  Şi pentru că veni vorba: din acele brigăzi, oare toţi au scuipat-o? Poate că nu mai mult de doi din fiecare brigadă? Cu siguranţă, aşa a fost Tatiana Falike scrie: „Observaţiile mele din detenţie m-au convins că omul nu poate deveni canalie în lagăr dacă nu era canalie încă înainte de a ajunge acolo.”

  Dacă un om se ticăloşeşte subit în lagăr, e posibil să nu avem de a face cu nici un fel de devenire: poate că pur şi simplu se dezvăluie însăşi natura lui de canalie, căreia înainte împrejurările nu i-au îngăduit să iasă la iveală?

  M. A. Voicenko e de părere că „în lagăr, existenţa nu determină conştiinţa; dimpotrivă, de conştiinţă şi de credinţa ireversibilă în fiinţa umană depinde dacă devii fiară ori rămâi om”.

  Iată o declaraţie netă, lipsită de orice ambiguitate. Şi nu e singurul care gândeşte astfel. Pictorul Ivacev-Mussatov demonstrează cu pasiune acelaşi lucru.

  Da, depravarea era, în lagăre, un fenomen de masă. Dar asta nu numai pentru că lagărele erau oribile, ci pentru că noi, oamenii sovietici, ajungeam pe pământul Arhipelagului dezarmaţi moralmente, de mult copţi pentru depravare, atinşi de ea încă din libertate, gata să ascultăm cu amândouă urechile câud zekii veterani ne explicau „cum trebuie trăit în lagăr”.

  Or, cum trebuie trăit (şi cum trebuie murit) suntem obligaţi să ştim fără nici un fel de lagăr.

  Cine ştie, Varlam Tihonovici, prietenia se naşte, poate, şi în mizerie, şi în nenorocire, fie ele şi la limita extremă, dar nu între oameni atât de uscaţi sufleteşte şi de mârşavi ca noi, cei formaţi în ultimele decenii?

  Dacă depravarea e atât de ineluctabilă, de ce Olga Lvovna Sliozberg nu şi-a abandonat prietena care era pe cale să moară degerată pe un drum forestier, ci a rămas cu ea şi a salvat-o, riscând propria ei pierzanie, aproape sigură? Nu e asta o nenorocire extremă?

  Dacă depravarea e atât de ineluctabilă, de unde poate răsări un om ca Vasili Metodievici lakovenko? Ispăşise două condamnări, tocmai fusese eliberat şi rămăsese, „civil”, pe Vorkuta, abia învăţase să umble fără escortă, abia îşi durase primul cuib. 1949. Pe Vorkuta începe arestarea foştilor zeki, cărora li se dau noi condamnări. O psihoză a arestărilor! Panică printre „civili”. Cum să scapi? Cum să treci neobservat? E arestat şi I. D. Grozdenski, prieten al lui lakovenko încă din lagaml de la Vorkuta. Ancheta îl aduce pe Grozdenski în pragul morţii, nimeni nu vrea să-i ducă pachete. Dar lakovenko, temerar, i le duce! „N-aveţi decât să mă înhăţaţi şi pe mine, javrelor!”

  De ce acesta nu s-a depravat?

  Oare cine dintre supravieţuitori nu-şi aminteşte de uii om care, în lagăr, i-a întins mâna, salvându -l într-un moment de răscruce?

  Da, lagărele au fost gândite pentru depravare şi orientate în această direcţie. Dar asta nu înseamnă că au izbutit să degradeze moral pe oricine.

  Întocmai cum în natură oxidarea nu se produce fără regenerare (când un atom se oxidează, un altul e redus), în lagăre (şi pretutindeni în viaţă) nu există depravare fără momente de elevaţie sufletească. Ele merg mână-n mână.

  În partea următoare, mai sper să pot arăta cum în alte lagăre – în cele Speciale – s-a creat de la o vreme un nou câmp: procesul de depravare a fost îngreuiat considerabil, iar cel de regenerare a devenit atractiv chiar pentru poltronii din lagăr.

  *

  Bun, şi reeducarea! Cum rămâne cu reeducarea? („Reeducarea”, concept sociostatal, nu coincide cu elevaţia.) Toate sistemele judiciare din lume visează ca infractorii nu numai să-şi ispăşească pedeapsa, ci să se corijeze, adică a doua oară să nu mai apară pe banca acuzării, cel puţin nu pentru acelaşi delict.

  De fapt, în ce-i priveşte pe Cincizeci şi Opţi, niciodată nu s-a vizat „corijarea” lor, nicicând nu s-a urmărit ca ei să nu fie închişi pentru a doua oară. Am citat deja declaraţii lipsite de orice echivoc ale carcerologilor noştri pe această temă. Ceea ce s-a dorit a fost exterminarea Cincizeci şi Opţilor prin muncă. Iar faptul că unii au supravieţuit li se datorează în exclusivitate supravieţuitorilor.

  Dostoievski exclamă: „Când şi pe cine a reeducat ocna?”

  Redresarea morală a deţinuţilor a fost şi idealul legislaţiei ruse de după reformă1 (Sahalinul lui Cehov este în întregime bazat pe acest ideal). Dar s-a izbutit oare transpunerea lui în viaţă?

  P. Lakubovici, care a reflectat mult la această chestiune, afirmă că regimul de teroare al ocnei îi „redresează” numai pe cei ce nu erau dinainte pervertiţi, or, aceştia n-aveau nevoie să fie băgaţi la ocnă ca să nu recidiveze. Cât despre depravaţi, acest regim nu face decât să-i pervertească şi mai mult, învăţându-i să devină mai vicleni şi mai luuecoşi, să lase cât mai puţine urme cu putinţă.

  Atunci ce să mai spunem de ITL-urile noastre? Teoreticienii carcerologiei (Gefăngniskunde) au considerat întotdeauna că detenţia nu trebuie să inducă disperarea totală, ci să-i lase omului o speranţă, o ieşire. Cititorul s-a putut deja convinge că ITL-urile noastre nu făceau decât să-i aducă pe deţinuţi la ultimul grad de disperare.

  Cehov avea dreptate când spunea: „Adâncirea în sine – iată cheia redresării”, însă tocmai