această adâncire în sine era lucrul de care se temeau cel mai mult organizatorii lagărelor noastre. Barăcile comune, brigăzile, colectivele de muncă erau menite tocmai să spulbere, să anihileze o asemenea primejdioasă preocupare.

  Despre ce fel de redresare poate fi vorba în lagărele noastre? Ele nu fac decât să pervertească prin asimilarea ignobilei morale a şuţilor, prin transformarea moravurilor crude ale vieţii de lagăr în regulă existenţială (lagărele noastre sunt „spaţii criminogene”, ca să folosim limbajul carcerologilor, adică şcoli de criminalitate).

  I. G. Pisarev scria în 1963, la capătul unei lungi condamnări: „Lucrai cel mai rău este că ieşi de aici mutilat nervos pentru totdeauna, cu sănătatea iremediabil distrusă de malnutriţie şi necontenita hărţuire la care eşti supus. Aici, oamenii se pervertesc definitiv. Dacă înainte de judecată un individ îi vorbea şi calului cu” dumneata”, acum nu mai găseşti în sufletul lui nici un locşor unde să poţi pune poansonul calităţii. Dacă vreme de şapte ani îl tratezi pe om ca pe un porc, va sfârşi prin a începe să grohăie… Numai primul an constituie o pedeapsă reală pentru deţinut, ceilalţi îl abrutizează: Zekul se adaptează la mediu – şi gata. Prin termenele lungi pe care le impune şi prin cruzimea ei, legea pedepseşte mai mult familia decât pe infractor.”

  Iată o altă scrisoare: „O spaimă şi o cumplită durere te încearcă la gândul că vei părăsi această lume fără să fi văzut şi fără să fi făcut nimic în viaţă, că nimănui nu-i pasă de tine, în afară, desigur, de mama care te-a născut şi care te aşteaptă până la capătul zilelor ei.”

  Alexandr Kuzmici K. A reflectat şi el îndelung la aceste lucruri. Iată ce-mi scria în 1963: „Pedeapsa capitală mi-a fost comutată la 20 de ani de ocnă, dar, pe cuvânt de onoare, nu consider acest lucra o binefacere… Am încercat pe pielea şi oasele mele toate” greşelile”, cum sunt numite astăzi, şi ele nu sunt mai puţin grave decât cele de la Maidanek şi Auschwitz. Cum să distingi adevărul de mocirlă? Asasinul de educator? Legea de fărădelege? Călăul de patriot? – Dacă el urcă în grad, devenind, din locotenent, locotenent-colonel? Cum aş putea eu, după 18 ani de puşcărie, să înţeleg toate aceste şmecherlâcuri? Vă invidiez pe dumneavoastră, oamenii şcoliţi, cu minte suplă, care nu trebuie să vă bateţi prea mult capul pentru a şti ce trebuie să faceţi şi cum să vă adaptaţi

  — Ceea ce, de fapt, pe mine nici nu mă tentează.”

  Minunat spus: „nici nu mă tentează!” Dar atunci este el reeducat în sensul atribuit de stat acestui cuvânt? Nicidecum: pentru stat, el e definitiv pierdut „Reeducarea” dorită (?) de stat nu va fi obţinută nicicând în lagăre. „Absolvenţii” lagărelor nu învaţă decât făţărnicia – cum să facă pe reeducaţii

  — Şi cinismul ca atitudine faţă de apelurile statului, faţă de legile şi promisiunile lui.

  Dar dacă omul n-are nevoie de nici un fel de reeducare? Dar dacă, în general, nu este un delincvent? Dar dacă a fost închis pentru că se ruga lui Dumnezeu, pentru că a exprimat o opinie independentă, pentru că a căzut prizonier, ori pentru păcatele politice ale tatălui său, ori pur şi simplu pentru realizarea planului de arestări – ce îi poate aduce unui asemenea om lagărul?

  Inspectorul închisorilor de pe Sahalin îi spunea lui Cehov: „Dacă, în cele din urmă, dintr-o sută de ocnaşi, se întorc în viaţa liberă 15-20 de oameni oneşti, acest lucra nu se datoreşte atât metodelor de redresare morală pe care le folosim, cât tribunalelor ruseşti, care trimit la ocnă atât de multe elemente bune şi de nădejde.”

  Ei bine, această judecată e perfect aplicabilă Arhipelagului, dacă ridicăm cifra celor arestaţi fără vină până la, să zicem, 80 la sută, fără a uita că în lagărele noastre coeficientul de depravare a crescut şi el.

  Dacă, însă, ar fi să vorbim nu de maşina de tocat carne destinată milioanelor de indezirabili, nu de groapa cu lături unde un întreg popor e azvârlit fără păs, ci de un sistem serios de redresare, am fi puşi de îndată în faţa unei probleme dintre cele mai complexe: cum e posibil ca, pe baza unui cod penal unitar, să se distribuie pedepse uniforme pentru toţi? Căci pedepsele aparent egale sunt, de fapt, absolut inegale, când e vorba de oameni Diferiţi, mai curaţi din punct de vedere moral ori mai pervertiţi, mai subţiri ori mai prost crescuţi, mai instruiţi ori mai puţin instruiţi, (v. Dostoievski, Amintiri din Casa morţilor, passim.)

  Gândirea juridică engleză pare a fi conceptualizat acest lucru şi la ei se vorbeşte acum (nu ştiu în ce măsură ceea ce se spune se şi aplică) de necesitatea ca pedeapsa să fie în concordanţă nu numai cu gravitatea delictului, ci şi cu personalitatea fiecărui delincvent.

  De exemplu, pierderea libertăţii este mai puţin dură pentru un om cu o viaţă interioară intensă decât pentru un om puţin evoluat, la care biologicul predomină. Acesta din urmă „are mult mai mare nevoie de impresii exterioare, instinctele lui îl împing mult mai imperios spre libertate” (P. Laku-bovici). Primul suportă mai uşor şi încarcerarea la secret, mai cu seamă dacă nu îi sunt interzise cărţile. (Ah, cum visau unii dintre noi la o asemenea recluziune, în loc de lagăr! Corpul este, ce-i drept, mai strâmtorat, dar cât spaţiu pentru minte şi suflet! Nikolai Morozov2 nu se distingea prin nimic nici înainte, nici – ceea ce e mult mai de mirare – după puşcărie. Dar adâhcirea în sine din închisoare i-a dat posibilitatea să imagineze structura planetară a atomului, încărcarea electrică diferită a nucleului şi electronilor -cu zece ani înainte de Rutherford! Cât despre noi, nu numai că nu ni se ofereau creioane, hârtie şi căiţi, ci ni se luau cu osârdie.) Al doilea dintre cei aflaţi în discuţie n-ar putea suporta nici un au de puşcărie singur în celulă, pur şi simplu s-ar topi pe picioare, s-ar ofili. Dafi-i pe oricine, numai să aibă un camarad. In vreme ce,