pentru cel dinţii, o companie dezagreabilă e mai rea decât solitudinea, în schimb lagărul (unde, oricum, ţi se dă un pic de mâncare) e mai bine tolerat de al doilea decât de primul. Ca şi baraca de 400 de oameni, unde toţi vociferează, debitează tâmpenii, se taie în căiţi ori joacă domino, rid în hohote şi sforăie – vacarm dominat de un radio gândit pentru debili mintali. (Lagărele în care am stat eu au fost pedepsite cu privarea de radio – cred că asta m-a salvat!)

  Aşadar, sistemul ITL, care impune o muncă fizică disproporţionată, obligându-i pe deţinuţi şi să trăiască în mijlocul unei zgomotoase gloate degradante, s-a dovedit un mijloc mai eficace de anihilare a intelighenţiei decât închisoarea. Şi tocmai intelighenţia a fost nimicită, rapid şi radical, prin acest sistem.

  Capitolul 3

  O LIBERTATE cu BOTNIŢĂ CHIAR şi atunci când, în ce priveşte Arhipelagul GULAG, totul va fi fost scris, citit şi conştientizat, se va realiza oare ce a însemnat „libertatea” noastră? Ce a reprezentat acea ţară care, vreme de zeci de ani, a purtat în vintrele ei Arhipelagul?

  Mi-a fost dat să port în corp o tumoare de mărimea unui pumn de bărbat Această tumoare îmi tumefia şi îmi deforma pântecele, mă împiedica să mănânc şi să dorm, se făcea simţită clipă de clipă (cu toate că, prin volum, nu depăşea o jumătate de procent din organismul meu, în vreme ce Arhipelagul reprezenta circa 8 la sută din trupul ţării). Dar cel mai îngrozitor nu era faptul că ea strâmtora şi disloca organele învecinate, ci că secreta otrăvuri ce intoxicau întregul corp.

  Întocmai la fel, şi ţara noastră a fost, puţin câte puţin, otrăvită de toxinele Arhipelagului, care numai Dumnezeu ştie dacă vor mai putea fi eliminate vreodată.

  Vom şti oare, ne vom încumeta oare să dăm în vileag toată mârşăvia în care am trăit (şi care, de altfel, diferă foarte puţin de cea de astăzi)? Dacă nu vom dezvălui pe de-a-ntregul această mârşăvie, vom rămâne înnămoliţi în minciună. E motivul pentru care, în ce mă priveşte, consider că, în anii treizeci, patruzeci şi cincizeci, noi nici n-am avut literatură. Căci nu există literatură fără întregul adevăr. Astăzi, această mârşăvie ni se deconspiră cu ţârâita, numai în măsura în care o îngăduie moda, prin subînţelesuri, prin propoziţii incidente, prin câte o „şopârlă”, după care se recade îndărăt în minciună.

  Cu toate că nu acesta este obiectul cărţii de faţă, vom încerca să enumerăm succint acele trăsături ale libertăţii, care erau determinate de vecinătatea Arhipelagului ori alcătuiau împreună cu el o comunitate de stil.

  Teama permanentă. Aşa cum cititorul a văzut deja, anii 35, 37 şi 49 nu epuizează şirul contingentelor recoltate pentru Arhipelag. Recrutările n-au încetat niciodată. Aşa cum nu există minut în care să nu moară ori să nu se nască cineva, nu exista minut în care să nu se facă arestări. Uneori ameninţarea arestării era iminentă, alteori mai îndepărtată, uneori omul se amăgea cu gândul că nu -l pândeşte nici o primejdie, uneori devenea el însuşi călău şi astfel ameninţarea slăbea, dar fiecare locuitor adult al acestei ţări, fie el un colhoznic de rând ori membru al Biroului Politic, a ştiut întotdeauna că ajungea o vorbă ori o mişcare imprudentă ca să se precipite fără întoarcere în abis.

  Întocmai cum, pe Arhipelag, sub picioarele oricărui oploşit se căsca prăpastia (aducătoare de moarte) a muncilor comune, şi în ţară sub picioarele fiecărui cetăţean se căsca prăpastia (aducătoare de moarte) a Arhipelagului. Aparent mult mai întinsă decât Arhipelagul, întreaga ţară, cu toţi locuitorii ei, e virtual suspendată deasupra fălcilor lui hulpave.

  Nu întotdeauna teama era provocată de iminenţa arestării. Existau trepte intermediare: epurările, verificările, chestionarele – de rutină ori intempestive – concedierea, suspendarea dreptului de rezidenţă, deportarea sau exilul. * Chestionarele erau atât de amănunţite şi de insinuante, încât mai mult de jumătate dintre cetăţeni se simţeau în culpă şi aşteptau devoraţi de o chinuitoare nelinişte momentul când vor trebui să le completeze. Cei care apucaseră să prezinte o autobiografie falsă se străduiau ulterior să nu se încurce în hăţişurile ei. Dar năpasta te putea lovi fără veste: Igor Vlasov (fiul lui Vlasov din Kadâi) declarase întotdeauna că tatăl său era mort. Aşa izbutise să intre la şcoala militară. Şi deodată e convocat la cadre, unde i se cere ca în termen de trei zile să aducă certificatul de deces al tatălui. Poftim şi descurcă-te!

  Teama^ generalizată inducea sentimentul că eşti un nimeni, că nu ai nici un drept, în noiembrie 1938, Nataşa Anicikova a aflat că omul pe care îl iubea (nu erau căsătoriţi cu acte în regulă) fusese întemniţat la Orei. S-a dus acolo. Imensa piaţă din faţa închisorii era înţesată de căruţe – femei de la ţară cu opinci şi scurteici, având alături pachete pe care nimeni nu voia să le ia în primire. Anicikova şi-a vârât capul în ghişeul din înfricoşătorul zid al închisorii. Cine eşti dumneata? A întrebat-o un glas aspru. Au ascultat ce le-a spus. Uite ce-i, tovărăşică dragă, îţi dau un sfat: suie-te mata pe tren şi întoarce-te chiar astăzi la Moscova, pentru că la noapte sigur vor veni să te ia! Un străin n-ar înţelege nimic din toate astea: de ce, în locul unui răspuns oficial, cekistul livrează un sfat care nu i s-a cerut? Ce drept avea el să-i indice unei cetăţence libere să părăsească imediat oraşul? Cine avea să vină noaptea să o ia şi de ce? Dar care cetăţean sovietic va pretinde că nu pricepe ori că e un caz neverosimil? După un asemenea sfat, sigur că ţi-e teamă să mai faci purici într-un oraş străin.

  N. I. Mandelstam observă cu deplină îndreptăţire că viaţa noastră e atât de impregnată de ideea închisorii, încât cuvinte cu înţelesuri multiple, ca „a lua”, „a ridica”, „a zăcea”, „a scăpa”, au dobândit o semnificaţie unică.

  Lipsa de griji e o stare pe care cetăţenii noştri n-au cunoscut-o nicicând.

  Priponirea. Dacă oamenii şi-ar fi putut schimba lesne