localitatea de reşedinţă, dacă ar fi putut pleca din locurile unde se simţeau ameninţaţi – de-barasându-se astfel de frică şi revenindu-şi în fire – s-ar fi manifestat mai curajos, ar fi putut chiar să rişte. Dar, vreme de lungi decenii, noi am fost încătuşaţi de reglementarea potrivit căreia nimeni nu-şi putea părăsi de capul

 

  *Plus alte forme de intimidare mai puţin cunoscute, ca desfacerea contractului de muncă urmată de expedierea celor puşi pe liber în lagăre, cu statut de muncitori civili. Aşa a fost deportat în 1938 Stepan Grigorievici Onciul. Fireşte, astfel de oameni erau consideraţi foarte nesiguri, în timpul războiului, Onciul a fost trimis într-un batalion de muncă, unde a şi murit Lui locul de muncă, în plus, prin autorizaţia de rezidenţă, toţi erau priponiţi de anumite localităţi. Ca să nu mai vorbim de locuinţă, care nu putea fi nici vândută, nici schimbată, nici închiriată. De aceea îţi trebuia un curaj demenţial ca să protestezi acolo unde locuiai ori unde munceai.

  Disimularea, suspiciunea Aceste stări de spirit au înlocuit francheţea şi ospitalitatea de odinioară (care supravieţuiseră anilor ’20). Aceste stări de spirit reprezentau mijlocul natural de apărare al fiecărei familii şi al fiecărui om, în condiţiile în care nimeni nu-şi putea părăsi locul de muncă, plecând unde i-ar fi convenit, şi pentru fiecare fleac erai spionat ani de-a rândul, trăiai înconjurat de priviri suspicioase şi urechi la pândă. Disimularea, la omul sovietic, este departe de a fi superfluă, ea constituie o necesitate, deşi unui străin i se poate părea, uneori, că ea excede condiţia umană. Fostul ofiţer ţarist K. U. A scăpat teafăr, nefiind niciodată arestat, numai pentru că, după ce s-a căsătorit, nu i-a dezvăluit soţiei trecutul său. A fost, în schimb, arestat fratele lui, N. U., a cărui soţie, profitând de faptul că, în momentul arestării, ea şi N. U. Locuiau în oraşe diferite, a ascuns întemniţarea soţului de tatăl şi sora ei, pentru ca aceştia să nu o trădeze. A preferat să le spună, lor şi tuturor (asumându-şi apoi, pentru multă vreme, acest rol), că soţul o părăsise! Acestea sunt secretele unei familii, povestite acum, după 30 de ani. Dar ce familie, din ce oraş nu avea astfel de secrete?

  În 1949, studentul V. I. Află că tatăl unei colege fusese arestat, în asemenea împrejurări, toţi dădeau din colţ în colţ, atitudine considerată normală, dar V. I. Nu i-a întors fetei spatele, i-a exprimat deschis compasiunea lui şi a încercat s-o ajute, înspăimântată de un comportament atât de bizar, fata i-a respins ajutorul şi simpatia, minţindu -l că nu crede în sinceritatea tatălui ei, care, neîndoios, şi-a ascuns toată viaţa faţă de familie crimele comise. (Nu s-a explicat decât o dată cu venirea epocii hruşcioviene: crezuse atunci că V. I. Era ori turnător, ori făcea parte dintr-o organizaţie antisovietică în căutare de nemulţumiţi.)

  Această suspiciune generală şi reciprocă adâncea groapa comună a robiei. Dacă vreunul îndrăznea să se exprime deschis, toţi ceilalţi se distanţau înfioraţi: „provocare!” Astfel, orice protestatar sincer era condamnat la izolare şi ostracizare.

  Ignoranţa generală. Ascunşi şi suspicioşi unii faţă de alţii, noi înşine am contribuit la instalarea în societate a acelei intransparenţe absolute, a acelei dezinformări absolute, care constituie cauza cauzelor tuturor celor întâmplate: milioanele de arestări şi aprobarea lor la scară de masă. Cum nu comunicam între noi, nu urlam şi nu gemeam, cum nu aflam nimic unul despre altul, am ajuns la discreţia ziarelor şi a oratorilor oficiali, în fiecare zi ni se livra câte o ştire bulversantă, cum ar fi deraierea unui tren la 5 mii de kilometri distanţă (atribuită, fireşte, unui sabotaj). Dar ceea ce ar fi trebuit să ştim, ce s-a întâmplat astăzi pe palierul de alături nu aveam de unde afla.

  Cum să devii un cetăţean autentic, dacă nu ştii nimic despre lumea înconjurătoare? Numai când vei fi tu însuţi prins în capcană vei afla, dar prea târziu.

  Ciripitoria de proporţii inimaginabile. Sute de mii de „agenţi operativi”, în birourile lor oficiale ori în încăperi aparent benigne ale clădirilor publice, în apartamente clandestine „de serviciu”, fără a cruţa hârtia, fără a-şi erata timpul, vid de altminteri, recrutau neobosiţi, convocau la raport şi incitau la delaţiune un număr de ciripitori care depăşea cu mult necesităţile lor informative. Se ambiţionau să recruteze chiar persoane în mod evident lipsite de utilitate pentru ei şi manifest reticente, cum ar fi religioasa văduvă a predicatorului baptist Nikitin, mort în lagăr, care a fost interogată de mai multe ori, fiind ţinută ore întregi în picioare, a fost şi arestată, apoi trecută, la fabrica unde lucra, la o muncă mai prost plătită. Unui dintre obiectivele acestei recrutări masive era, în mod evident, să se facă în aşa fel, încât fiecare supus să simtă asupră-i răsuflarea canalelor inforrnathe. Ca în fiecare societate, în fiecare birou ori atelier de lucra, în fiecare apartament ori să exis le un ciripitor, ori toată lumea să se teamă că există.

  Cu titlu de ipoteză, voi formula o evaluare aproximativă: din patru-cinci locuitori ai oraşelor, unuia i s-a propus cel puţin o dată în viaţă să devină ciripitor. Dar proporţia poate fi şi mai mare. În ultima vreme, am întreprins unele investigaţii atât printre foştii deţinuţi, cât şi în rândul unor oameni care n-au fost uicicând arestaţi, întrebându-i dacă, în ce condiţii şi când s-a încercat recrutarea lor. Şi s-a dovedit că, de exemplu, între cei câţiva oameni adunaţi în jurai unei mese, nu exista niciunul care să nu fi fost contactat măcar o dată în acest scop!

  N. I. Mandelstam conchide pe bună dreptate că, în afară de slăbirea relaţiilor interumane, aceste recrutări urmăreau şi altceva: ca, uherior, cei care cedaseră, având a se teme de o demascare publică, să fie interesaţi în menţinerea solidităţii sistemului.

  Disimularea şi-a întins tentaculele îngheţate în toate straturile demografice, insinuându-se între colegi de muncă şi vechi prieteni, între studenţi, între soldaţi, între vecini, între adolescenţi şi chiar în anticamerele NKVD – între femeile venite să aducă pachete pentru soţii lor.