class="p1">  Trădarea ca formă de existenţă. Trăind ani de zile cu teama pentru sine şi pentru ai săi în suflet, omul devine tributar fricii, vasalul ei. Şi cea mai puţin primejdioasă formă de existenţă i se pare a fi trădarea permanentă.

  Cea mai benignă, dar şi cea mai răspândită formă de trădare era ca în aparenţă să nu faci rău nimănui, dar să fii orb la suferinţa celui ce piere lângă tine, să nu -l ajuţi, să te întorci cu spatele. A fost arestat un vecin, un coleg de muncă sau chiar un prieten apropiat Dar tu taci, te faci că n-ai băgat de seamă (cum ţi-ai putea permite să-ţi pierzi locul de muncă?). La adunarea generală se anunţă că cel disparat ieri e un înrăit duşman al poporului. Douăzeci de ani v-aţi ros coatele de aceleaşi birouri, dar acum, prin nobila ta tăcere (dacă nu chiar printr-un discurs acuzator), trebuie să arăţi că n-ai nimic de-a face cu crimele lui (eşti dator cu acest sacrificiu iubitei tale familii, celor apropiaţi! Ce drept ai avea să nu te gândeşti la ei?). Dar cel disparat a lăsat în urmă-i o soţie, o mamă, nişte copii – poate o să-i ajuţi cu ceva? Nu, nu, e prea periculos: căci ei sunt soţia unui duşman, mama unui duşman, copiii unui duşman (iar ai tăi au în faţă încă lungi ani de şcoală)!

  Când a fost arestat inginerul Palcinski, soţia lui i-a scris văduvei lui Kropotkin: „Am rămas de izbelişte, nimeni nu mă ajută cu nimic, toţi se feresc de mine, le e frică… Abia acum am văzut ce înseamnă prietenii. Excepţiile se pot număra pe degete.” *

  Oferi adăpost – eşti duşman! Întinzi o mână de ajutor – eşti duşman! Ră-mâi fidel prietenului tău – eşti duşman! Şi telefonul familiei proscrise amuţeşte. Nu mai sosesc scrisori. Pe stradă, nimeni nu-i mai cunoaşte, nu li se întinde mâna, nici măcar nu li se mai dă bineţe. ^Şi, cu atât mai mult, nimeni nu-i mai invită acasă, nu le împrumută bani. În tumultul unui mare oraş, oamenii se simt ca în pustiu.

  Asta şi voia Stalin! Râde pe sub mustaţă, lustragiul! L După ce eminentul său frate a fost trimis la moarte, academicianul Serghei Vavilov2 a acceptat să devină preşedintele-fantoşă al Academiei (altă mişcare făcută în derâdere de poznaşul cu mustaţă, căruia îi plăcea să se joace cu sufletele oamenilor). Contele sovietic A. N. Tolstoi se ferea nu numai să viziteze familia fratelui său, victimă a represiunilor, ci şi să-i dea vreun ajutor bănesc. Leonid Leonov i-a interzis soţiei lui, născută Sabaşnikova, să frecventeze familia fratelui ei, S. M. Sabaşnikov, care fusese arestat. Iar legendarul Dimitrov, leul ce înfiorase cu răgetele lui procesul de la Leipzig, u-a mişcat un deget ca să-i salveze pe prietenii lui Popov şi Tanev, când, eliberaţi de un tribunal fascist, au încasat pe pământul sovietic fiecare câte cincisprezece ani pentru „atentat la viaţa tovarăşului Dimitrov” (condamnarea şi-au ispăşit-o la Kraslag).

  Situaţia familiilor deţinuţilor e binecunoscută. V. I. Kaveşean din Kaluga scrie: „După arestarea tatălui meu, toţi fugeau de noi ca de nişte ciumaţi; eu a trebuit să renunţ la şcoală, căci copiii îmi făceau viaţa iad (trădători în creştere! Călăi în creştere!), iar mama a fost dată afară din serviciu. Am ajuns să cerşim”.

  La Moscova, nişte miliţieni au dus la gară, pentru a o trimite în exil, familia unui cetăţean arestat în 1937, mama şi copiii. Deodată, pe când traversau peronul, unul dintre puşti (avea vreo opt ani) a dispărut. Miliţienii au răscolit toată gara, dar nu l-au găsit. Familia a fost expediată în exil fără el. Băieţaşul se strecurase sub pânza roşie ce acoperea piedestalul înalt al bustului lui Stalin, unde a şi stat ascuns până a trecut primejdia Apoi s-a întors acasă – apartamentul era sigilat S-a dus la vecini, la cunoscuţi, la prietenii tatălui şi ai mamei, dar nu numai că nimeni nu l-a primit în familie: nu i s-a oferit nici măcar adăpost pentru o noapte! Şi băiatul s-a dus să se predea la o şcoală de copii orfani. Contemporani! Compatrioţi! Vă recunoaşteţi mutrele?

  Şi întoarcerea spatelui e încă doar prima treaptă, cea mai puţin nocivă, a trădării. Dar câte alte trepte ispititoare există şi câţi oameni le-au coborât? Oare cei ce au dat-o afară din serviciu pe mama lui Kaveşean n-au făcut decât să-i întoarcă spatele, sau şi-au adus propria contribuţie? Dar cei care, prompţi La apelul ofiţerului operativ, au trimis-o pe Nikitina la dârvală, pentru ca ea să accepte mai repede să devină ciripitoare? Dar redactorii care se grăbeau să pună la index numele unui scriitor arestat cu o zi în urmă?

  Mareşalul Bliicher – iată simbolul acelei epoci: s-a instalat ca o buhă în prezidiul tribunalului şi l-a condamnat pe Tuhacevski (nu e mai puţin adevărat că Tuhacevski ar fi făcut la fel). După ce a fost împuşcat Tuhacevski, i s-a luat capul şi lui Blu’cher. Ori faimoşii profesori de medicină Vinogradov^ şi Şereşevski. Ştim bine cum ei înşişi au semnat un denunţ nu mai puţin criminal la adresa confraţilor lor Peletniov şi Lavin. (Capul încoronat îşi făcea mâna cu suflete vii…)

  Oamenii trăiau într-un câmp al trădării şi cele mai bune argumente erau puse la bătaie pentru a o justifica, în 1937, un cuplu presimţea că va fi arestat, pentru că soţia era venită din Polonia. Şi au hotărât de comun acord ca, fără a mai aştepta arestarea, soţul să-şi denunţe soţia. Ea a fost arestată, iar el, „devenit curat” în ochii NKVD, a rămas în libertate, în acelaşi glorios an, un fost ocnaş politic de dinainte de revoluţie, Adolf Dobrovolski, în momentul când era dus la închisoare, i-a spus unicei sale fiice, Isabella, pe care o iubea foarte mult: „Noi ne-am dat viaţa pentru puterea sovietică şi vreau ca nimeni să nu se folosească de ultragiul ce ţi s-a adus. Cere să fii primită în Comsomol”. Prin sentinţa tribunalului, lui Dobrovolski nu i se interzisese corespondenţa, dar Comsomolul a somat-o pe