Şi câte asemenea renegări nu s-au făcut auzite atunci, rostite în public ori semnate în presă: „Eu, cutare, începând din ziua cutare, îmi reneg tatăl şi mama ca duşmani ai poporului sovietic”. Era preţul plătit pentru viaţă.

  Celor ce n-au trăit acele vremuri (ori, astăzi, nu trăiesc în China) le este aproape imposibil să înţeleagă şi să ierte aceste renegări, în societăţile normale, omul îşi trăieşte cei şaizeci de ani sorociţi fără a cădea vreodată în cleştele unei asemenea dileme, convins de onestitatea lui, aşa cum vor fi şi cei aleşi să ţină un discurs lângă mormântul lui. Omul părăseşte această viaţă fără să ştie în ce abise ale răului ar fi putut să se prăbuşească.

  Rapănul generalizat al sufletelor nu năpădeşte societatea instantaneu, în toţi anii ’20 şi la începutul anilor ’30, se mai păstrau încă o structură sufletească şi un număr de idei ţinâad de vechea societate: să-i ajuţi pe cei ajunşi la necaz, să intervii în favoarea celor năpăstuiţi, în 1933, Nikolai Vavilov şi Meister au făcut în mod deschis demersuri în favoarea tuturor membrilor VIR care fuseseră arestaţi. Există un grad minim de corupţie, fără atingerea căruia măreţul Aparat nu poate veni de hac unui popor. Acest grad este determinat şi de tinereţea eventualilor recalcitranţi, în Rusia, pentru a se trece acest prag, a fost nevoie de douăzeci de ani. Când, în 1949, asupra statelor baltice s-a abătut un val de arestări masive, trecuseră abia cinci-şase ani de guvernare sovietică – puţin pentru încetăţenirea corupţiei – şi acolo familiile ce căzuseră victime puterii se ajutau între ele. (De altfel, a existat şi o altă cauză care a augmentat rezistenţa balticilor: persecuţiile sociale erau resimţite ca opresiune naţională, şi în asemenea cazuri popoarele sunt întotdeauna mai ferme în apărarea intereselor lor.)

  Evaluând rolul anului 1937 pentru ceea ce reprezintă Arhipelagul, i-am refuzat încoronarea. Dar aici, vorbind de cei rămaşi în libertate, trebuie să-i aşezăm pe frunte coroziva coroană a trădării: se poate spune că tocmai acest an a frânt, sub raport moral, coloana vertebrală a părţii rămase libere din poporul nostru, corupând-o până în străfunduri.

  Dar nici chiar acest lucru nu a însemnat sfârşitul societăţii noastre! (Aşa cum se poate vedea astăzi, sfârşitul nu a venit, de fapt, niciodată: în conştiinţa Rusiei a rămas întotdeauna un fir viu, fie el şi subţire, care a dăinuit până au sosit zile mai bune, până în 1956, şi de acum înainte e cu atât mai sigur că nu va pieri.) Rezistenţa nu s-a manifestat la lumina zilei, ea nu a marcat această epocă de degradare generală, dar în vinişoarele ei firave sângele cald n-a încetat să pulseze, să pulseze, să pulseze, să pulseze.

  În aceste vremuri cumplite, câud în singurătăţi febrile se ardeau fotografii dragi, scrisori dragi şi jurnale intime, când fiecare hârtie îngălbenită din scrinul familial exploda brusc într-o inflorescenţă de foc a pierzaniei, gata să se precipite ea însăşi în sobă, câtă bărbăţie îţi trebuia pentru ca mii şi mii de nopţi la rând să păstrezi, să nu arzi manuscrisele unui condamnat (ca Florenski) ori ale unui proscris notoriu (ca filosoful Fiodorov^)! Şi cât de antisovietică, clandestină, furibund subversivă va fi părut povestirea Lidiei Ciukovskaia, Sofia Petrovna! Ea a fost păstrată de Isidor Glinkin. În Leningradul blocat, simţind apropierea morţii, Glinkin s-a târât până în celălalt capăt al oraşului pentru a o preda – salvând-o astfel – surorii sale.

  Fiecare act de rezistenţă cerea un curaj disproporţionat în comparaţie cu propria lui importanţă. Era mai puţin primejdios, sub Alexandru al II-lea, să păstrezi acasă dinamită decât, sub Stalin, să adăposteşti copilul orfan al unui duşman al poporului, şi totuşi câţi asemenea copii au fost culeşi de pe drumuri şi salvaţi (revine acelor copii datoria de a povesti cum a fost). Şi ajutorul secret pentru familii a existat. Şi s-a găsit întotdeauna cineva care, la poarta închisorii, să ţină locul la o coadă de trei zile şi trei nopţi soţiei unui deţinut, pentru ca ea să se poată încălzi şi să poată dormi puţin. Cineva care, cu inima bătând să-i spargă pieptul, să te anunţe că apartamentul tău e supravegheat şi că nu e bine să te întorci acasă. Câte cineva a adăpostit, totuşi, o fugară, cu preţul unei nopţi de nesomn.

  I-am mai menţionat deja pe cei ce au refuzat să voteze pentru condamnarea Partidului Industrial. Au existat şi dintre aceia care n-au ezitat să plece pe Arhipelag, pentru că luaseră apărarea unor colegi obscuri şi ignoraţi de toată lumea. A existat şi câte un fiu demn de tatăl său, ca fiul lui Rojanski, care a suferit el însuşi pentru că îl apărase pe colegul lui, Kopelev. La adunarea de partid de la Editura Detghiz din Leningrad, M. M. Meisner s-a ridicat să pledeze în favoarea „sabotorilor literaturii pentru copii”, după care a fost imediat exclus şi arestat Or, el ştia ce riscă. O tânără funcţionară de la cenzura militară (Reazan, 1941) a rupt în bucăţi scrisoarea incriminatorie a unui soldat de pe front pe care nu -l cunoştea, dar a fost văzută când arunca bucăţile de hârtie la coş, scrisoarea a fost reconstituită şi fata a fost ea însăşi arestată. S-a sacrificat pentru un necunoscut de cine ştie unde! (Am aflat…

  Despre ea numai pentru că am locuit la Rieazan. Dar câte cazuri asemănătoare au rămas neştiute?)*

  Astăzi s-a îndătinat deprinderea comodă de a afirma (Ehrenburg) că arestările erau o loterie. Loterie-loterie, dar unele numere erau marcate cu grijă. Se aruncau năvoade mari, e adevărat, se aresta pe baza unor cifre de plan, dar orice protestatar public era umflat pe loc! Şi ceea ce rezulta era o selecfie de suflete, nu o loterie! Temerarilor li se punea capul pe butuc, li se făcea vânt pe Arhipelag, şi nimic nu mai tulbura tabloul monoton al supunerii celor rămaşi în libertate. Cei mai buni şi cei mai puri nu puteau face