Descompunerea într-o atmosferă dominată lungi ani la rând de teamă şi trădare, cei rămaşi nevătămaţi sunt teferi numai pe dinafară, coipul lor e teafăr. Dar ceea ce e lăuntric se descompune.

  Iată de ce milioane de oameni au acceptat să devină ciripitori. Dacă în 35 de ani (până în 1953), Arhipelagul a înghiţit, socotindu-i şi pe cei ce şi-au lăsat oasele acolo, vreo patruzeci de milioane de oameni (estimare modestă, n-am făcut decât să înmulţim populaţia GULAG-ului cu trei sau cu patru, or, în timpul războiului se murea uşor în proporţie de un procent pe zi), un caz din trei sau – hai, fie – unul din cinci se baza pe denunţul sau pe mărturia cuiva. Ei sunt, toţi, şi astăzi printre noi, aceşti asasini cu peniţa. Unii îşi trimiteau aproapele la puşcărie din teamă – şi asta nu era decât prima treaptă – alţii din interes, iar alţii – cei mai tineri la vremea aceea, iar acum în pragul pensiei – denunţau cu entuziasm, denunţau din fidelitate faţă de idee, uneori fără să ascundă acest lucru, căci denunţarea unui duşman era o virtute de clasă. Toţi aceşti indivizi se află printre noi, cel mai adesea prosperă, iar noi îi mai şi admirăm ca pe nişte „simpli şi bravi cetăţeni sovietici”.

  Cancerul sufletului lucrează pe ascuns şi atacă de preferinţă zone unde te-ai aştepta să găseşti gratitudinea. Fiodor Peregud îl încălzise la sân pe Misa Ivanov: omul n-avea unde lucra – îl plasase la atelierul de reparat vagoane din Tambov şi -l învăţase meserie; omul n-avea casă – îl găzduise ca pe o rudă. Şi Mihail Dmitrievici Ivanov informează NKVD-ul că, la o masă familială, Fiodor Peregud lăudase tehnica germană. (Ar trebui să -l cunoaşteţi pe acest Fiodor Peregud; era mecanic, electronist, electrician, ceasornicar, opti-cian, metalurg, modelier, ebenist, având vreo douăzeci de specializări. ÎB lagăr, a deschis un atelier de mecanică fină; când şi-a pierdut un picior, şi-a meşterit el însuşi proteza.) Au venit să -l aresteze, ridicând-o cu această ocazie şi pe fiica lui de 14 ani – şi toate acestea din cauza lui Misa Ivanov. Individul era negru la chip în timpul procesului: înseamnă că putreziciunea sufletului răzbate uneori în afară. Curând a şi părăsit atelierul, începând să lucreze făţiş

  *Deţinem o mărturie despre un caz eroic de rezistenţă colectivă, dar ea ar trebui confirmată şi de către altcineva: în 1930, câteva sute de elevi ai unei şcoli de ofiţeri ucrainene, care refuzaseră să reprime revoltele ţărăneşti, s-ar fi înfiinţat singuri pe Solovki, încolonaţi şi fără escortă.

  Pentru GB. Ulterior, ca o nulitate ce era, a fost azvârlit la un post de pază contra incendiilor.

  Într-o societate descompusă, ingratitudinea e o atitudine cotidiană, curentă, care aproape că nu mai stârneşte mirare. După arestarea selecţiona-torului V. S. Markin, agronomul A. A. Soloviov şi-a adjudecat fără să clipească sortul de grâu „Taiga-49” realizat de acesta. * Când a fost desfiinţat Institutul de civilizaţie budistă (toţi cercetătorii de valoare au fost arestaţi), iar conducătorul institutului, academicianul Şcerbaţkoi, a murit, Kalianov, discipolul acestuia, s-a înfiinţat la sărmana văduvă şi a convins-o să-i predea cărţile şi manuscrisele răposatului: „Altfel, o să fie de rău; Institutul de civilizaţie budistă s-a dovedit a fi un centru de spionaj”. Punând mâna pe manuscrise, a publicat o parte din ele sub semnătura lui (ca, de altfel, şi o lucrare a lui Vostrikov), ceea ce i-a adus celebritatea.

  Numeroase reputaţii ştiinţifice din Moscova şi Leningrad sunt clădite în acest fel, pe sângele şi osemintele altora. Ingratitudinea discipolilor, care a lăsat o dâră neagră în ştiinţa şi tehnica din ţara noastră în anii ’30 şi ’40, are o explicaţie simplă: ştiinţa a trecut de sub egida savanţilor şi inginerilor autentici în mâinile unor parveniţi ignoranţi şi cupizi.

  Astăzi sunt greu de identificat şi de enumerat toate aceste lucrări şi invenţii furate. Dar apartamentele celor arestaţi? Dar bunurile jefuite? Dar faptul că, în timpul războiului, această sălbăticie a devenit un soi de caracteristică naţională? Când un om era lovit de năpastă, când casa îi era distrusă de bombe ori de incendiu, când era silit să se evacueze, vecinii mai fericiţi, simpli şi bravi cetăţeni sovietici, se repezeau numaidecât să se chivernisească pe seama lui.

  Tipurile de descompunere morală sunt foarte variate şi n-avem nici o şansă de a le epuiza în acest capitol. Viaţa colectivă a societăţii în general se caracteriza prin promovarea trădătorilor şi triumful nulităţilor, în vreme ce tot ce avea ea mai bun şi mai pur era făcut fărâme. Cine îmi va arăta, în perioada anilor ’30-’50, fie şi un singur caz din întreaga ţară, când un om integru a pus cu botul pe labe, a anihilat, a concediat un intrigant mizerabil? Eu afirm că o asemenea eventualitate e imposibilă, cum imposibil este ca o cascadă să-şi repeadă apele, cu titlu de excepţie, în sus. Un om integru nu se adresa nicicând GB-ului, în vreme ce mişelul avea într-acolo cale bătută. Şi GB-ul nu dădea îndărăt din faţa nimănui, dacă nu l-a oprit nici măcar reputaţia unui Nikolai Vavilov. Atunci de ce ar cădea cataracta în sus?

  Acest triumf facil al lichelelor asupra oamenilor integri clipocea ca o cloacă neagră şi urât mirositoare în Capitala ticsită, dar împuţea aerul şi sub cinstitele viscole arctice, în staţiile polare (febleţea anilor ’30), unde te-ai fi aşteptat mai degrabă să vezi giganţi din Jack London fumând pipa păcii -duhoarea lui ajungea şi acolo. La staţia polară de pe insula Domaşni (Severnaia Zemlea) erau trei oameni cu totul: şeful staţiei, Alexandr Pavlovici Bahici, reputat veteran al expediţiilor polare, nemembru de partid; Muncitorul necalificat Eriomin, singurul comunist – secretar de partid (!) al staţiei – şi meteorologul Goreacenko, comsomolist şi secretar de comsomol, a cărui ambiţie era să-şi răstoarne şeful pentru a-i lua locul. El cotrobăiejmntre lucrurile lui Bahici, îi fură