nişte documente şi începe să -l ameninţe, în Jack London, ceilalţi doi bărbaţi l-ar fi îngropat pur şi simplu pe netrebnic sub gheţuri. Dar nu, se telegrafiază directorului Căii Maritime de Nord, Papanin, cerându-se înlocuirea lui Goreacenko. Secretarul de partid, Eriomin, semnează telegrama, dar numaidecât face act de căinţă în faţa comsomolistului şi, împreună, expediază aceluiaşi Papanin o altă telegramă – partinică şi comso-molistă – cu conţinut diametral opus. Decizia lui Papanin: colectivul s-a destrămat, să fie aduşi toţi pe continent. Spărgătorul de gheaţă „Sadko” vine să-i ia. La bordul lui „Sadko”, comsomolistul nu pierde vremea: îi strecoară materialele pentru un dosar comisarului politic al navei şi Bahici e arestat pe loc (principala acuzaţie: a încercat să deturneze nava, pentru a o preda nemţilor – da, chiar nava care îi transporta în acel moment…). Pe ţărm, Bahici e încarcerat într-un KPZ. (Să ne imaginăm pentru o clipă că acel comisar politic ar fi fost un om cinstit şi cu scaun la cap, că l-ar fi convocat pe Bahici, ascultând şi partea adversă. Dar acest lucru ar fi însemnat să dezvăluie secretul denunţului în faţa unui potenţial duşman! Şi, prin intermediul lui Papanin, Goreacenko l-ar fi băgat la închisoare pe comisarul însuşi. Sistemul lucrează fără rateuri.)

  Desigur, unii oameni, care n-au fost crescuţi din fragedă pruncie în grupele de pionieri şi celulele de comsomol, şi-au păstrat sufletul curat, într-o zi, într-o gară siberiana, un brav şi zdravăn soldat vede sosind un eşalon cu zeki, se repede să cumpere câteva pachete de ţigări şi înduplecă escorta să le dea deţinuţilor (în alte pagini ale acestei cărţi vom mai descrie asemenea cazuri). Dar, cu siguranţă, acest ostaş nu se afla în serviciu comandat, ci în permisie, şi secretarul de comsomol nu era prin preajmă, în unitatea lui, nu s-ar fi încumetat la aşa ceva, căci ar fi păţit-o. Cine ştie, de altfel, dacă n-a avut nenorocul să fie înhăţat de comandantul vreunei patrule locale.

  Minciuna ca formă de existenţă. Cedând fricii ori lăsându-se acaparaţi de cupiditate şi invidie, oamenii nu se pot prosti cu aceeaşi rapiditate. Dacă sufletele le sunt poluate, mintea le rămâne destul de limpede. Ei nu pot crede că toată genialitatea din univers s-a condensat subit sub o singură scăfârlie cu frunte îngustă şi teşită. Ei nu pot crede că au devenit fiinţele neghioabe pe care le aud autoîmbrobodindu-se la radio, pe care le văd în filme ori despre care citesc în ziare. Nimic nu-i obligă să spună adevărul pe faţă, dar nimeni nu le îngăduie să tacă. Ei trebuie, deci, să vorbească, şi ce să spună, dacă nu minciuni? Trebuie să aplaude cu frenezie; cât despre sinceritate, nimeni nu le pretinde aşa ceva.

  Şi când citim acest mesaj, adresat de personalul didactic al unui institut de învăţământ superior tovarăşului Stalin: *

  „Întărindu-ne vigilenţa revoluţionară, vom acorda tot sprijinul nostru gloriosului serviciu de informaţii condus de fidelul discipol al lui Lenin, comisarul stalinist al poporului Nikolai Ejov în acţiunea de purificare a învăţământului superior, ca şi a întregii noastre ţări, de rămăşiţele troţkisto-buhariniste şi de toate celelalte canalii contrarevoluţionare.” nu vom lua întreagă această adunare de o mie de oameni drept o turmă de idioţi, ci vom şti că avem de a face cu tot atâţia mincinoşi abjecţi, resemnaţi cu gândul că ei înşişi vor fi, mâine, arestaţi.

  Minciuna permanentă devine, întocmai ca şi trădarea, unica formă neprimejdioasă de existenţă. Fiecare mişcare a limbii, fiecare expresie a feţei poate fi pândită de cineva De aceea fiecare cuvânt, dacă nu este în mod necesar o minciună patentă, trebuie, în orice caz, să nu contrazică minciuna generală. Există un set de fraze, un set de etichetări, un set de formule mincinoase gata pregătite şi nu se poate concepe un discurs sau un articol, nu se poate imagina o carte ştiinţifică, un volum de publicistică, de critică sau o operă aşa-zis „beletristică” în care să nu se recurgă la această recuzită de fond în cel mai ştiinţific dintre texte, va trebui să existe un loc unde să fie susţinută o falsă autoritate ori prioritate, unde cutare sau cutare autor să fie ponegrit pentru că a spus adevărul: fără aceste minciuni nu poate vedea lumina tiparului nici o lucrare, fie ea şi academică. Ce să mai vorbim de zbierătele de la mitinguri, de ieftinele şedinţe din pauze, unde trebuie să votezi împotriva propriei tale opinii, să ai aerul că te bucuri de ceea ce, în realitate, te supără (un nou împrumut de stat, o scădere a retribuţiei, o contribuţie pentru cine ştie ce coloană de tancuri, o duminică de muncă patriotică ori angajamentul de a-ţi trimite copiii în ajutorul colhoznicilor), şi să-ţi exprimi vehement mânia în legătură cu lucruri care nu te afectează defel (cum ar fi nişte represiuni invizibile şi impalpabile undeva în Indiile de Vest ori în Paraguay).

  Tenno era cuprins de ruşine când, în închisoare, povestea cum, cu două săptămâni înainte de a fi arestat, le ţinuse marinarilor o conferinţă intitulată „Constituţia stalinistă – cea mai democratică constituţie din lume” (conferinţă care nu conţinea nici un cuvânt sincer).

  Nu există om care să fi publicat o singură pagină şi să nu fi minţit Nu există om care să fi urcat la o tribună şi să nu fi nuntit. Nu există om care să se fi apropiat de un microfon şi să nu fi minţit.

  Şi dacă te-ai putea mărgini la atât! Dar dansul continuă: fiecare discuţie cu şefii, fiecare convorbire la secţia de cadre, orice dialog cu un alt om sovietic implică minciuna: uneori sfruntată, alteori circumspectă, alteori conde-scendent-aprobatoare. Şi dacă, între patru ochi, un imbecil îţi spune că ne-am retras până la Volga pentru a -l ademeni pe Hitler cât mai adânc în teritoriile noastre şi că gândacul de Colorado a fost aruncat asupra câmpiilor ţării de către americani, trebuie să -l aprobi, să -l aprobi neapărat! Căci dacă ai clătinat din cap a îndoială, te poate paşte Arhipelagul (să ne amintim de arestarea lui Ciulpeniov, Partea întâi, capitolul 7).