Dar nici asta nu e totul: copiii tăi cresc! Dacă sunt deja mărişori, tu şi soţia ta nu trebuie să spuneţi deschis în faţa lor ceea ce gâhdiţi: căci fiecare dintre ei este dresat să devină un Pavlik Morozov şi nu va ezita să repete fapta lui eroică Iar dacă sunt încă mici, trebuie să vă decideţi cum e mai bine să-i educaţi: să le prezentaţi din capul locului minciuna drept adevăr (ca să le faceţi viaţa mai uşoară), ceea ce înseamnă să nu încetaţi a minţi nici în prezenţa lor, ori să le spuneţi adevărul, riscând ca într-o bună zi să o sfeclească, să-i ia gura pe dinainte, caz în care vă veţi simţi datori să le explicaţi de la început că adevărul ucide şi că, de îndată ce au păşit dincolo de pragul casei, trebuie să mintă, să mintă cât e ziulica de lungă, aşa cum fac tăticul şi mămica.

  O dilemă care te poate face să priveşti cu dezgust ideea de a avea copii.

  Minciuna ca fundaţie durabilă a vieţii. La un institut din provincie vine să predea literatura tânăra profesoară A. K, o femeie inteligentă, care ştie perfect cum stau lucrurile, cu dosarul la fel de nepătat ca şi diploma ei nou-nouţă de candidat în ştiinţe, încă de la primul curs o reperează pe singura studentă membră de partid şi decide că ea trebuie să fie ciripitoarea. (Căci nu există an de studii fără ciripitori, de asta A. K. E absolut convinsă.) Şi se hotărăşte să simuleze faţă de ea simpatia şi amiciţia, (în treacăt fie spus, o mare greşeală tactică din perspectiva Arhipelagului: ar fi trebuit, dimpotrivă, să-i trântească nişte note proaste: atunci orice denunţ din partea ei ar fi trecut drept o răfuială personală.) Se întâlnesc şi în afara Institutului, fac schimb de poze (studenta poartă fotografia profesoarei sub învelitoarea carnetului de partid); în vacanţe, schimbă scrisori afectuoase. Şi A. K. Îşi prepară fiecare curs având drept criteriu judecăţile eventuale ale acestei studente cu patalama de partid. Trec 4 ani de umilitoare prefăcătorie, studenta termină institutul, A. K. Nu mai are a se teme de reacţiile ei şi, cu prima ocazie, îi face o primire ostentativ rece. Supărată, fosta studentă îşi cere înapoi fotografiile şi scrisorile şi îi strigă în faţă (lucrai cel mai amuzant, şi trist totodată, în această istorie este că, probabil, ea n-a fost niciodată ciripitoare): „Când îmi voi termina aspirantura, n-am să mă agăţ niciodată cu dinţii de un amărât de Institut, cum ai făcut dumneata! Ce erau cursurile dumitale? Nişte hârâituri de flaşnetă!”

  Da! Sărăcindu-şi, decolorându-şi, coafându-şi gândurile după gustul unei potenţiale ciripitoare, A. K. A masacrat nişte cursuri cărora, altminteri, le-ar fi putut da strălucire.

  Cum foarte inteligent spunea un poet, ceea ce am trăit noi nu a fost cultul personalităţii, ci cultul dedublării personalităţii.

  Desigur, şi aici trebuie distinse nişte gradaţii: minciuna impusă de necesitate, minciuna defensivă nu e totuna cu minciuna delirantă, neînfrânată, în care au excelat mai cu seamă scriitorii: acea minciună care, în 1937 (!) o făcea pe Şaghinian să scrie înduioşată că, vedeţi dumneavoastră, epoca socialismului a produs transformări pâhă şi în anchetele judiciare: potrivit anchetatorilor, acum cei arestaţi preventiv colaborează fără rezerve, povestind despre sine şi despre alţii tot ce trebuie.

  Minciuna ne-a împins atât de departe de o societate normală, încât ne-am pierdut orice posibilitate de orientare: ceaţa ei sură şi de nepătruns nu lasă să se distingă nici un reper. Afli deodată, examinând nişte note, că volumul lui P. Lakubovici „în lumea proscrişilor” a fost tipărit chiar în perioada când autorul îşi trăia ultimele zile de ocnă, înainte de a pleca în deportare. * Ei bine, comparaţi! Comparaţi cu ceea ce se întâmplă în vremurile noastre. Printr-un miracol, povestirea mea tardivă şi timidă despre I van Denisovici a putut vedea lumina zilei, dar curând după aceea toate barierele au fost coborâte, toate jaluzelele trase, toate şuruburile strânse: e interzis să scrii nu numai despre contemporaneitate, ci chiar despre lucruri întâmplate cu treizeci şi cincizeci de ani în urmă. Vom mai apuca oare să citim asemenea scrieri? Ai zice că ne e dat să murim minţiţi şi cufundaţi până la gât în minciună.

  Şi, de altfel, chiar dacă ni s-ar propune dezvăluirea adevărului, e sigur oare că acei ce încă se mai bucură de libertate ar vrea să -l audă? I. G. Oksmann5 s-a întors din lagăr curând după război, n-a mai fost arestat şi a trăit la Moscova. Prietenii şi cunoscuţii nu i-au întors spatele, l-au ajutat. Numai că nu voiau să asculte povestirile lui despre viaţa din lagăr. Căci, ştiind aceste lucruri, cum ar mai fi putut trăi…?

  După război, era foarte popular cântecul „Nu se mai aude zgomot de oraş”. Soliştii cei mai mediocri culegeau, interpretându-l, aplauze frenetice. Direcţia Gândurilor şi Sentimentelor nu i-a găsit la început nici un cusur, şi dă-i cu transmisiile la radio, cu autorizaţiile de a fi cântat de pe scenă: doar era un cântec rusesc, popular! Abia într-un târziu le-a căzut fisa şi, încetul cu încetul, cântecul a dispărut din eter. Cuvintele lui vorbeau despre un captiv fără speranţă, despre spulberarea unirii dintre două inimi. Nevoia de căinţă mai exista, totuşi, cuibărită în conştiinţe, ieşea din muţenie şi oamenii otrăviţi cu minciună puteau, măcar la auzul acestui cântec vechi, aplauda din tot sufletul.

  Cruzimea. Unde aţi fi vrut ca, în prezenţa susziselor trăsături comportamentale, să se menţină bunătatea sufletească? Respingând braţele întinse ale naufragiaţilor, cum să rămâi om bun? Odată mânjit cu sângele altora, nu poţi decât să devii din ce în ce mai feroce. De altfel, cruzimea („cruzimea de clasă”) era exaltată, sădită în suflete, şi omul sfârşea prin a nu mai şti pe unde trece linia de demarcaţie dintre bine şi rău. Când bunătatea e luată în râs, după cum luate în râs sunt mila şi caritatea, cine îi mai poate opri pe cei setoşi de sânge?

  O corespondentă anonimă (de pe strada Arbat 15) îşi pune întrebări despre „resorturile cruzimii”