ce-i caracterizează pe unii „oameni sovietici”. De ce cu cât victima e mai lipsită de apărare, cu atât mai mare e cruzimea manifestată faţă de ea? Şi dă un exemplu pe care, deşi la prima vedere nu e dintre cele mai semnificative, îl vom reproduce: Iarna 43-44, gara din Celeabinsk, o copertină deasupra magaziei pentru bagaje de mână. Sub copertină – ciment acoperit cu zăpadă adusă de vânt şi bătucită apoi de tălpile cizmelor. La ghişeul magaziei – o femeie încotoş-mănită într-o pufoaică, de ceastălaltă parte – un miliţian bine hrănit şi purtând O scurtă îmblănită. Nu observă nimic, ocupaţi cum sunt să flirteze şi să glumească între ei. Or, alături zac întinşi doi oameni, în nişte hăinuţe de bumbac şi zdrenţe pământii, pe care dacă le-ai numi ponosite ar însemna să le înfrumuseţezi peste măsură. Sunt nişte băieţi tineri dar extenuaţi, cu chipurile umflate şi cruste pe buze. Unul din ei, având pesemne febră, s-a lipit cu pieptul gol de zăpadă şi geme. Povestitoarea intră în vorbă cu ei şi află că unul tocmai îşi terminase condamnarea îhtr-un lagăr, celălalt fusese eliberat pe motiv de boală, dar la eliberare primiseră nişte documente care nu erau în regulă şi acum nu li se dădeau bilete de tren ca să se poată duce acasă. Iar să se întoarcă în lagăr nu mai au putere, epuizaţi cum sunt de diaree. Povestitoarea se apleacă, întinzându-le câte o bucată de pâine. Deodată miliţianul îşi curmă vesela flecăreală şi o apostrofează pe un ton ameninţător: „Ce-i, mătuşica, îţi găsişi neamuri pe-aici? Mai bine vezi-ţi de treabă, că de murit, mor ei şi fără dumneata!” Femeia s-a gâlidit: „Dar dacă, niciuna, nici două, mă arestează şi pe mine?” (într-adevăr, de ce nu?) Şi a plecat în drumul ei.

  Cât de tipic e aici totul pentru societatea noastră: şi ce a gândit femeia, şi faptul că a plecat. Şi câinosul miliţian, şi câinoasa magazioneră în pufoaică, şi câinoasa casieră care a refuzat să le dea bilete de tren, şi sora medicală care nu i-ar fi primit la spitalul orăşenesc, şi idiotul de civil care le-a întocmit documentele la eliberare.

  O viaţă plină de sălbăticie s-a înstăpânit peste ţară, şi nimeni nu-i va mai spune unui deţinut, ca în Dostoievski, „sărmane”, ci mai degrabă „târâtură”. În 1938, şcolarii din Măgădan aruncau cu pietre în coloanele de deţinute ce treceau prin oraş (din amintirile Surovţevei).

  A mai cunoscut ţara noastră vreodată, cunoaşte oare astăzi vreo altă ţară atâtea istorii oribile şi sfâşietoare despre atâtea familii ori despre locatari ai aceluiaşi apartament comunal? Fiecare cititor ar putea povesti destule; vom menţiona aici doar una, două.

  Într-un apartament comunal din Rostov, pe strada Dolomanovo, locuia Vera Krasuţkaia, al cărei soţ fusese arestat în 1938 şi pierise în lagăr. Colocatara ei, Anna Stolberg, ştia acest lucru şi, vreme de optsprezece ani -din 1938 până în 1956! – S-a delectat cu puterea pe care o avea asupra vecinei, terorizând-o cu ameninţările ei: la bucătăria comună sau pe coridor, îi şuiera printre dinţi: „Cât vreau eu, poţi rămâne aici; dar dacă-mi tună altceva, odată vine careta şi te ia!” Abia în 1956 Krasuţkaia s-a hotărât să înainteze o plângere procurorului. Stolberg şi-a mai pus lacăt gurii. Dar au continuat să trăiască în acelaşi apartament.

  Nikolai lakovlevici Semionov a fost arestat în 1950 în oraşul Liubim; în iarna aceluiaşi an, soţia lui a dat-o afară din casă pe soacră-sa, mama lui Semionov: „Valea, vrăjitoare bătrână! Fiul tău e un duşman al poporului!” (Peste şase ani, când se va întoarce din lagăr, femeia, ajutată de fiica lor mai mare, Nadia, acum adolescentă, îl va azvârli în stradă şi pe el, în plină noapte, numai în izmene. Nadia va arăta multă osârdie, căci trebuia să facă loc în casă pentru soţul ei. Şi, aruncându-i tatălui ei nădragii în faţă, avea să-i strige:

  „Afară, reptilă bătrână!” * Mama lui Semionov a plecat la fiica ei Anna, măritată dar fără copii. Curând fetei şi ginerelui li s-a acrit de ea. În zilele când nu era de serviciu, ginerele, Vasili Fiodorovici Metiolkin, pompier de meserie, îi prindea soacrei obrajii între palme, strângându-i ca într-un cleşte, în aşa fel încât ea să nu se poată întoarce, şi o scuipa cu voluptate în faţă, până i se termina saliva, străduindu-se să nimerească în ochi sau în gură. Când era mai întărâtat, îşi scotea ştremeleagul, i -l vâra sub nas şi hârâia: „Na, suge şi rnori!” Sora îi explică fratelui reîntors: „Ştii, când Vasea se mai aghes-muieşte. Ce poţi pretinde de la un om beat?” într-o vreme, ca să obţină o locuinţă nouă, au început să se poarte mai cu mănuşi („Ne trebuie baie, n-avem unde o spăla pe mama, care e bătrână: doar n-o s-o punem să alerge până la baia publică!”). După ce „pe mâna ei” au primit un nou apartament, l-au burduşit cu servante şi cu şifoniere, iar bătrânei i-au lăsat o fâşie de 35 de centimetri lăţime, între dulap şi perete, ca să stea culcată acolo şi să nu se arate la vedere. Nikolai lakovlevici, care locuia la fiul său, a riscat, fără să întrebe, să-şi aducă acolo şi mama. Intră nepotul. Bătrână se aruncă în genunchi dinaintea lui: „Vovocika, tu n-ai să mă alungi, nu-i aşa?” Nepotul, cu un rictus „:” In regulă, până mă însor, poţi sta aici!” Nu strică să spunem o vorbă şi despre nepoata ei, Nadia (Nadejda Nikolaevna Topnikova): între timp, ea terminase Facultatea de istorie şi filologie a Institutului Pedagogic din laroslavl, intrase în partid ş Aţinuse postul de redactor-şef la ziarul raional din oraşul Neia, regiunea Kostroma. Cu veleităţi poetice, în 1961, pe când se mai afla la Liubim, îşi expunea crezul vital în următoarele versuri.

  Ei bine, dacă-i caft – caft să fie!

  Babacu’? O scatoalcă şi lui!

  Morala? Târa cu baliverne Scornite de nişte tehui!

  Eu una prin viaţă voi trece ’

  Cu paşi ghidaţi de calcul rece!

  Dar organizaţia de partid i-a cerut să-şi „normalizeze” relaţiile cu