taică-său şi, subit, ea a început să-i scrie. Bucuros, tatăl i-a răspuns printr-o scrisoare în care spunea că îi iartă totul şi pe care ea a s-a grăbit să o prezinte la biroul de partid. Cei de acolo au bifat într-o rubrică. De atunci fata se mărgineşte să-i trimită câte o felicitare de marile sărbători din mai şi noiembrie.

  Această tragedie are şapt^ personaje: o picătură în care se reflectă tot ceea ce a însemnat libertatea noastră.

  Familiile mai subţiri nu-şi aruncă rudele întoarse din lagăr în stradă numai în izmene, dar le e ruşine că au în sânul lor o asemenea oaie neagră, suportă cu greu concepţiile lor veninoase şi „deformate”.

  Şi enumerarea ar putea fi continuată. Se mai poate menţiona Psihologia de sclav. Acelaşi nefericit Bahici, într-o declaraţie adresată procurorului: „îmi dau seama că războiul a pus pe umerii organelor puterii obligaţii mai serioase decât examinarea dosarelor judiciare ale unor persoane izolate”.

  Şi se mai pot discerne alte şi alte asemenea trăsături.

  Dar să recunoaştem încă de pe acum: dacă lui Stalin toate astea nu i-au reuşit de la sine, dacă el însuşi le-a elaborat pentru noi, punct cu punct, ei bine – a fost un geniu!

  *

  Prin această lume fetidă şi cenuşie, în care prosperau doar călăii şi cei mai inveteraţi dintre trădători; în care puţinii oameni rămaşi oneşti o dădeau pe pahar, neavând destulă voinţă pentru nimic altceva; în care corpurile tinerilor se bronzau în vreme ce sufletele lor intrau în putrefacţie; în care noapte de noapte o mână verde-gri scotocea ţara, înşfăcând câte o victimă şi târând-o de guler în dubă – în această lume rătăceau, orbite şi buimace, milioane de femei ai căror soţi, fii sau părinţi fuseseră smulşi din rădăcini şi trimişi pe Arhipelag. Dintre toţi, ele erau cele mai strivite sub călcâiul terorii: le era frică de tăbliţele sclipitoare de pe uşile cabinetelor, de ţârâitul telefonului, de o bătaie în uşă, de factorul poştal, de lăptăreasă şi de instalator. Oricine se simţea cât de cât deranjat de prezenţa lor le putea da afară din apartament, din serviciu, din oraş.

  Uneori sperau cu naivitate că sintagma „fără drept de corespondenţă” trebuie înţeleasă literal şi că, după zece ani, el le va scrie. * Făceau coadă la porţile închisorilor. Făceau sute de kilometri pentru a ajunge într-un loc unde se spunea că erau primite colete alimentare pentru deţinuţi. Uneori mureau ele însele înainte de întoarcerea captivului. Uneori, primind un colet retumat cu menţiunea „Destinatarul decedat la infirmerie”, aflau măcar când a murit. Uneori, ca Olga Ceavceavadze, băteau drumurile până în Siberia, ca să presare pe mormântul soţului un pumn de pământ natal, numai că nimeni nu le putea spune sub ce movilită, împreună cu alţi trei, e îngropat cel cu care-şi împărţiseră viaţa. Uneori, ca Zelma Jugur, îi trimiteau scrisori injurioase unui oarecare Voroşilov, uitând că, dacă a existat vreodată, conştiinţa lui Voroşilov s-a stins cu mult înainte de propria lui extincţie.*

  Acestor femei le creşteau copiii şi pentru fiecare dintre ei venea timpul-li-mită când tatăl trebuia neapărat să se întoarcă, până nu era prea târziu, dar el nu se întorcea.

  Un petic triunghiular de hârtie, ruptă dintr-un caiet de aritmetică. Textul e scris, succesiv, cu albastru şi roşu, pesemne copilul a pus la un moment dat creionul deoparte, ca să-şi odihnească mâna, apucându -l apoi de celălalt capăt Un scris stângaci, cu pauze uneori chiar înăuntrul aceluiaşi cuvânt Să trăieşti ticule, am uitat cum se începe o scrisoare la şcoală merg numai când trece iarna vino acasă că e rău de noi fără tată mama zice că eşti în mi sune sau bolnav ce mai stai fugi din spital Oleşka a fugit din spital; numai în cămaşă mama o să-ţi coasă pantaloni noi iar eu am săţi dau centura mia oricum copiii se tem de mine numai pe Oleşka nu -l bat niciodată că vorbeşte adevărat şi el e necăjit am fost şi bolnav am derilat (delirat) am vrut să mor cu mama cu tot dar ea na vrut şi atunci nici eu nam vrut uite că mă doare mâna te sărut de o mie de ori băieţelul tău de 6 ani jumate Am învăţat să scriu şi pe plic când vine mama de la servici scrisoarea o să fie în cutie.

  „într-un discurs pe cât de pasionat, pe atât de sclipitor, Manolis Glezos6 le-a vorbit scriitorilor moscoviţi despre suferinţele tovarăşilor lui întemniţaţi în Grecia.

  — Ştiu că inimile vi s-au strâns ascultându-mă. E ceea ce am vrut Am vrut ca inimile dumneavoastră să sufere pentru cei ce suferă în închisori. Ridicaţi-vă glasul pentru eliberarea patrioţilor greci! „*

  Şi aceşti vulpoi harsiţi şi-au ridicat, fireşte, glasul Căci în Grecia zăceau în puşcării vreo douăzeci de deţinuţi! Poate că Manolis însuşi nu şi-a dat seama cât de neruşinat era acest apel, ori poate că în Grecia nu există proverbul: Nu vorbi de funie în casa spânzuratului.

  În diferite locuri din ţara noastră se pot vedea monumente reprezentând un grănicer cu un câine. Grănicerul e în plin avânt, gata să intercepteze un fugar. La Taşkent, un asemenea monument există cel puţin în faţa şcolii NKVD, iar la Reazan e un fel de simbol al oraşului: singurul monument pe care -l întâlneşti în cale venind dinspre Mihailov.

  Şi noi nu tresărim de oroare, ne-am obişnuit, găsim naturale aceste siluete ce asmut câini asupra oamenilor.

  Asupra noastră. – „ s. -.

  L!

  Capitolul 4

  Câteva DESTINE DESTINELE deţinuţilor menţionaţi în această carte au fost pulverizate de mine, cu bună ştiinţă, în crâmpeie susceptibile să se supună planului lucrării -contururilor Arhipelagului. Am lăsat deoparte biografiile: înşirarea lor ar fi păcătuit prin monotonie, şi apoi lucruri din acestea se scriu şi se tot scriu, trecându-se povara muncii de cercetare pe umerii cititorului.

  Dar tocmai de aceea mă socot acum îndrituit să prezint destinele câtorva prizonieri ai GULAG-ului de la un cap la altul.

  Anna Petrovna Skripnikova,