Fiică unică a unui simplu muncitor din Maikop, s-a născut în 1896. Aşa cum ştim deja din istoria partidului, odiosul regim ţarist zăvora dinaintea ei toate porţile spre învăţătură, condamuând-o la o viaţă famelică, de sclav. Ceea ce i s-a întâmplat într-adevăr, însă după revoluţie. Până una-alta, a fost primită la gimnaziul din Maikop.

  Ania era o fată destul de trupeşă, cu un cap mare şi rotund. O colegă de gimnaziu a desenat-o numai din cercuri: capul – un glob (rotund din toate părţile), fruntea – rotundă, ochi rotunzi şi parcă mereu nedumeriţi. Lobii urechilor întâlneau linia obrajilor, formând împreună cu ei o singură rotunjime. Umerii – rotunzi. Silueta – sferică.

  A început să gândească prea devreme, încă în clasa a treia de gimnaziu, i-a cerut profesoarei permisiunea de a obţine de la biblioteca şcolii scrierile lui Dobroliubov1 şi Dostoievski. Profesoara a fost indignată: „Nu e cam devreme pentru tine?” – „Bine, dacă nu vreţi, o să le iau de la biblioteca orăşenească”. La treisprezece ani „s-a emancipat de Dumnezeu” – a încetat să mai creadă. La cincisprezece, îi citea asiduu pe Părinţii Bisericii, numai pentru a -l contrazice cu vehemenţă pe preot la orele de religie, spre satisfacţia generală a colegelor. Dar fermitatea schismaticilor de rit vechi a devenit pentru ea modelul suprem. De la ei a învăţat ceea ce avea să constituie principiul ei de viaţă: mai bine să mori decât să îngădui să ţi se frângă statura spirituală.

  Nimeni n-a împiedicat-o să primească medalia de aur binemeritată, în 1917 (iată un moment ideal pentru a-ţi începe studiile) a plecat la Moscova şi S-a înscris la cursurile superioare pentru tinerele fete ale lui Ceaplâghin, secţia filosofic şi psihologie. Ca medaliată cu aur, până la lovitura de stat din Octombrie a beneficiat de o bursă acordată de Dumă. Secţia ale cărei cursuri le frecventa pregătea profesori de logică şi psihologie pentru gimnazii. De-a lungul întregului an 1918, dând meditaţii ca să câştige un ban în plus, s-a cufundat în studiul psihanalizei. Rămânând atee, simţea, totuşi, în adâncul sufletului, cum

  …Neclintit, între roze de foc, Altarul viu al Creaţiei fumegă.

  În treacăt, s-a lăsat atrasă de filosofia poetică a lui Giordano Bruno şi Tiutcev2; într-o vreme chiar se considera o catolică de rit oriental, îşi schimba credinţele cu un fel de frenezie, poate chiar mai des decât toaletele (nu prea avea haine şi, de altfel, moda n-o interesa). Se socotea, deopotrivă, o socialistă şi era convinsă că sângele vărsat în răscoale şi în războiul civil reprezenta un tribut inevitabil. Dar nu se putea împăca în ruptul capului cu teroarea. Democraţie – da, atrocităţi – nu! „Poţi să ai mâinile mânjite de sânge, dar nu de noroi!”

  La sfârşitul anului 1918, a fost nevoită să abandoneze şcoala (înseşi cursurile vor mai fi dăinuit ele, oare?) şi să se reîntoarcă, după o călătorie presărată cu dificultăţi de tot felul, lângă părinţi, unde foametea nu era chiar atât de cumplită. A ajuns, în sfârşit, la Maikop. Aici se înfiinţase un „Institut de învăţământ popular”, destinat atât tinerilor, cât şi adulţilor. Anna a fost numită nici mai mult, nici mai puţin decât suplinitoare la catedra de logică, filosofie şi psihologie. Era foarte apreciată de studenţi.

  Dar albii îşi trăiau, la Maikop, ultimele zile. Un general de 45 de ani se străduia să o convingă să fugă cu el. „Generale, i-a spus ea, sună sfârşitul paradei. La-o la sănătoasa, până nu vin să te aresteze”, în zilele acelea, la o serată a corpului didactic, un profesor de istorie de la gimnaziu a propus un toast în cinstea „glorioasei Armate Roşii”. Anna a protestat: „Pentru nirnic în lume!” Cunoscându-i vederile de stânga, prietenii ei au rămas interzişi: „Asta pentru că… În pofida eternelor stele,… Execuţiile se vor înmulţi pe zi ce trece”, le-a răspuns ea profetic.

  Avea sentimentul că acest război îi secera pe cei mai buni, că numai oportuniştii rămâneau în viaţă. Presimţea că ceasul eroismului va suna curând pentru ea, fără a şti încă ce forme avea el să îmbrace.

  Câteva zile mai târziu, roşiii şi-au făcut intrarea în Maikop. La scurt timp după aceea, într-o seară, intelectualii urbei au fost convocaţi la o adunare. Pe scenă şi-a făcut apariţia şeful Secţiei speciale a Armatei a 5-a, un anume Losev, care, într-un discurs plin de grosolănii, fiizând obscenitatea, s-a apucat să blameze „putreda intelighenţie”: „Aşa, vasăzică! Staţi cu fundul în două luntre? Aţi aşteptat să vă chem eu? De ce n-aţi venit singuri?” înfierbântându-se tot mai mult, la un moment dat şi-a smuls revolverul din toc şi, agitându -l în aer, le-a strigat: „Toată cultura voastră e putredă. O vom face praf şi pulbere Şi vom construi alta, nouă. Iar pe aceia dintre voi, care vor încerca să ne împiedice, îi vom lichida fără cruţare! „După care a întrebat:” Cine doreşte să se înscrie la cuvânt?”

  În sală se aşternuse o tăcere mormântală. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a ridicat mâna. (Sala tăcea înspăimântată, dar exerciţiul fricii nu exista încă: oamenii nu ştiau că aplauzele sunt obligatorii.)

  Cu siguranţă, Losev nici nu sconta pe vreo luare de cuvânt, dar Anna s-a ridicat în picioare: „Eu!” – „Tu? Bine, poftim pe scenă!” Şi, traversând întreaga sală, ea a urcat pe scenă. O femeie corpolentă, de 25 de ani, cu chipul rotund şi chiar îmbujorat, lăsând să transpară generoasa natură rusă (pâine nu primea decât 50 de grame pe zi, dar tatăl ei avea o excelentă grădină de legume). Coade lungi până la genunchi, blonde, dar, ca o profesoară ce se respectă, nu putea umbla cu ele aşa: etajându-le în rotocoale, îşi construise un fel de al doilea cap. Şi, cu glas sonor, a spus:

  — Am ascultat discursul dumitale de ignorant. Ne-aţi convocat aici fără să ne preveniţi că suntem chemaţi la înmormântarea marii cultuii ruse. Aşteptam un mesager al culturii, şi am dat peste un gropar. Mai bine ne-ai fi înecat într-un potop de înjurături spurcate decât să spui ceea ce ai spus!