— Da, a răspuns Losev, încă fudul, deşi vizibil descumpănit.

  — Ei bine, dacă puterea sovietică va avea drept exponenţi nişte bandiţi ca dumneata, n-o să facă prea mulţi purici!

  Sala a izbucnit în aplauze (împreună, încă nu erau minaţi de frică). Şi cu asta adunarea a luat sfârşit, Losev a rămas fără replică. Anna a fost înconjurată de lume, în înghesuială i se strângea mâna şi i se şoptea: „Sunteţi pierdută, au să vă aresteze. Dar vă mulţumim. Vă mulţumim. Ne mândrim cu dumneavoastră, dar sunteţi pierdută! Cum de v-aţi încumetat la aşa ceva?”

  Acasă o aşteptau deja cekiştii: „Tovarăşa profesoară! În ce sărăcie trăieşti: o masă, două scaune, un pat, nici n-am prea avut ce percheziţiona. N-am mai arestat asemenea oameni. Fată de muncitor! Fată săracă şi să te dai cu burjuii!” CEKA încă nu se instalase de-a biiielea, aşa că Anna a fost dusă într-o cameră de lângă Secţia specială, unde era deţinut deja un colonel alb, baronul Biderling. (Anna a fost martoră la interogarea şi la sfârşitul acestui ofiţer, iar mai târziu i-a spus soţiei lui: „A murit ca un om de onoare, puteţi fi mândră!”)

  A fost dusă la interogatoriu într-o încăpere care era şi locuinţa lui Losev, şi biroul lui oficial. Când a intrat, el era aşezat pe pat, în pantaloni de cavalerist, cu cămaşa descheiată, şi tocmai se scărpina pe piept Anna i-a cerut imediat escortei: „Du-mă îndărăt!” Losev i-a spus rânjind: „Bine, mă spăl imediat, ba o să-mi pun şi mănuşile de gală în care se face revoluţia!”

  Vreme de o săptămână, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Până astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămână din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, când ai renunţat la Orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.) încă nu ştia că intelighenţia oraşului depusese o petiţie prin care se cerea graţierea ei. (La sfârşitul anilor ’20, un asemenea demers ar fi fost zadarnic, la începutul anilor ’30 nimeni nu s-ar fi încumetat să -l întreprindă.) La interogatorii, Losev a început să se arate conciliant:

  — Multe oraşe am cucerit, dar n-am mai întâlnit o smintită ca tine. Oraşul e în stare de asediu, toată puterea e în mâinile mele şi tu mă faci gropar al culturii ruse. În regulă, amândoi ne-am înfierbântat prea tare… Retrage-ţi cuvintele „bandit” şi „huligan”., „.

  — Nu. E ceea ce gândesc şi acum despre dumneata.

  — De dimineaţa până seara o mulţime de oameni mă asaltează, intervenind în favoarea ta. Ca să nu stric luna de miere a puterii sovietice, mă văd silit să-ţi dau drumul…

  A fost eliberată. Nu pentru că discursul ei ar fi fost considerat inofensiv, ci pentru că era fiică de muncitor. Unei fiice de medic nu i s-ar fi iertat aşa ceva.*

  Astfel şi-a început Skripnikova cariera penitenciară.

  În 1922, a fost întemniţată la CEKA din Krasnodar, unde a petrecut opt luni „pentru relaţii cu o persoană suspectă”, în închisoare era epidemie de tifos şi o promiscuitate de nedescris. Deţinuţii primeau o optime de funt (cincizeci de grame!) de pâine pe zi, făcută dintr-un aluat amestecat cu tărâţe. A văzut un copil murind de foame în braţele mamei lui, o vecină de celulă. Şi-a jurat atunci ca, sub un asemenea socialism, să nu aibă niciodată copii, să respingă cu înverşunare tentaţia maternităţii.

  Şi-a ţinut legământul: a rămas celibatară o viaţă întreagă, iar intransigenţa ei, devenită destin, a avut ocazia sa o reîntoarcă nu o dată în închisoare.

  Începuse, chipurile, viaţa paşnică, în 1923, Anna a plecat la Moscova, să se înscrie la Institutul de psihologie al MGU. Completând un chestionar, a scris într-o rubrică: „Nu sunt marxistă”. Cei de la secretariatul facultăţii au sfătuit-o, binevoitori: „Dumneata ţi-ai pierdut minţile? Cine scrie aşa ceva? Declară că eşti marxistă şi gândeşte cum te taie capul”. „Dar eu nu vreau să înşel puterea sovietică: nici măcar nu l-am citit pe Marx…” „Cu atât mai mult!” „Nu. Când am să studiez marxismul şi dacă o să mă convingă, am să ader la el…” Până una-alta, s-a angajat profesoară la o şcoală pentru copii handicapaţi.

  În 1925, soţul uneia dintre prietenele ei apropiate, un socialist-revo-luţionar, presimţind că va fi arestat, a fugit din oraş. Pentru a -l forţa să se întoarcă, GPU le-a luat ostatece (în plin NEP – ostateci!) pe soţia lui şi pe prietena ei, adică pe Anna. La fel de trupeşă, cu chipul la fel de rotund, cu coadele până la genunchi, a trecut pragul unei celule de la Lubianka. Aici a încercat anchetatorul acela să-i bage minţile în cap: „Mai lasă naibii Chichiţele astea de doi bani ale intelighenţiei ruse! Sunt de mult desuete. Ocupă-te numai de dumneata!” De această dată, nu a stat în închisoare decât o lună.

  În 1927, participarea la o societate muzicală a cadrelor didactice şi muncitorilor, pe care autorităţile intenţionau să o disperseze, considerând-o un virtual cuib de gândire emancipată, i-a adus o nouă arestare, a patra deja! A încasat 5 ani, pe care i-a făcut pe Solovki şi la Belomor.

  După 1932, multă vreme a fost lăsată în pace, de fapt şi ea începuse să dea dovadă de mai multă prudenţă. Din 1948, însă, a fost dată de câteva ori afară din serviciu, în 1950, Institutul de psihologie i-a returnat teza, deja acceptată („Concepţia psihologică a lui Dobroliubov”), pe motiv că, în 1927, fusese condamnată pe baza articolului 58. În această perioadă, foarte dificilă pentru ea (era deja în al patrulea an de şomaj), cel ce i-a întins o mână de ajutor a fost… GB-ul! Sosit la Vladikavkaz ca împuternicit al centralei MGB, un anume Lisov (Dar ăsta e Losev! Aşadar, mai trăieşte? O măruntă schimbare, acolo, o biată literă! Atât că nu-şi mai