poartă capul pe sus, ca un elan, ci umblă cu paşi repezi şi furişaţi, ca o vulpe.3) I-a propus să colaboreze, urmând ca, drept răsplată, să capete un loc de muncă şi posibilitatea de a-şi susţine disertaţia. Ea a refuzat cu mândrie. Drept care i s-a fabricat în viteză un act de acuzare, potrivit căruia, cu 11 ani în urmă, susţinuse că:

  — Suntem slab pregătiţi pentru război (şi nu avea dreptate?);

  — Trupele germane staţionează la graniţa noastră, iar noi le furnizăm cu ghiotura grâu (şi nu chiar aşa stăteau lucrurile?).

  De data asta a încasat 10 ani (a cincea condamnare) şi a nimerit în Lagărele Speciale, la început la Dubrovlag, îii Mordovia, apoi la Kamâşlag, gara Suslovo, regiunea Kemerovo.

  Simţind că are în faţă un zid impenetrabil, i-a dat prin cap să trimită plângeri nici mai mult, nici mai puţin decât… La ONU. In timpul vieţii lui Stalin, a expediat trei asemenea petiţii. Nu era o simplă formalitate, nu. Aceste discuţii imaginare cu ONU aduceau într-adevăr o uşurare sufletului ei veşnic în clocot, în aceste decenii de canibalism, ONU rămăsese pentru ea singura luminiţă în beznă, în plângerile ei, stigmatiza monstruosul arbitrara ce domnea în URSS şi cerea organizaţiei mondiale să intervină pe lângă guvernul sovietic pentru ca ori să i se reexamineze dosarul, ori să fie împuşcată, căci ea nu mai poate trăi sub o asemenea teroare. Plicurile le adresa „personal” diferiţilor membri ai guvernului, rugându-i să transmită petiţia la ONU.

  La Dubrovlag, a fost convocată în faţa unui conclav de şefi furibunzi:

  — Cum îndrăzneşti să scrii la ONU?

  Skripnikova se ţinea ca întotdeauna dreaptă, mare, impozantă:

  — Nici Codul Penal, nici Regulamentul Lagărelor, nici Constituţia nu-mi interzic acest lucru, în schimb, dumneavoastră n-ar fi trebuit să deschideţi nişte plicuri adresate, personal, unor membri ai guvernului!

  În 1956, în lagăr a început să lucreze o comisie „de descongestionare” a Sovietului Suprem. Singura ei sarcină era să elibereze cât mai mulţi zeki în Cel mai scurt timp posibil. O procedură expeditivă, care nu cerea decât ca zekul să murmure, cu capul plecat, câteva cuvinte de scuză. Nu şi Skripnikova! Eliberarea ei personală nu însemna nimic faţă de cauza justiţiei generale. Cum putea să prezinte scuze, câhd era nevinovată?

  — Nu vă bucuraţi prea tare, le-a spus. Mai devreme sau mai târziu, toţi agenţii teroarei staliniste vor trebui, obligatoriu, să răspundă în faţa poporului. Nu ştiu ce aţi fost sub Stalin dumneavoastră personal, cetăţene colonel, dar dacă aţi fost un agent al teroarei, veţi ajunge şi dumneavoastră pe banca acuzaţilor.

  Membrii comisiei simţeau că se îneacă de furie, au început să ţipe că, în persoana lor, ea ultragiază Sovietul Suprem, că asta avea s-o coste, că o să-şi ispăşească pedeapsa până la ultima zi…

  Şi într-adevăr, pentru credinţa ei puerilă în justiţie, avea să facă încă trei ani de lagăr.

  Din Kamâşlag a continuat să scrie, sporadic, la ONU (în total, în 7 ani, până în 1959, a trimis 80 de plângeri la diferite instanţe), în 1958, datorită acestor petiţii, a fost expediată pentru un an la închisoarea politică de la Vladimir. Regulamentul închisorii permitea expedierea, din zece în zece zile, de petiţii indiferent la ce foruri, în jumătate de an, Skripnikova a trimis de aici 18 petiţii la diferite organe, inclusiv 12 la ONU.

  Şi a obţinut – nu împuşcarea, ci revizuirea condamnărilor din 1927 şi 1952. Anchetatorului i-a declarat: „Ce vreţi? Plângerile la ONU reprezintă singurul mijloc de a produce o breşă în zidul de beton al birocraţiei sovietice, de a te face auzit de o Femidă lovită de surditate”.

  Anchetatorul a ţâşnit îii picioare şi a început să strige, bătându-se cu pumnii în piept:

  — Toţi agenţii „teroarei staliniste” – cum numeşti dumneata, nu se ştie de ce (!) perioada cultului personalităţii – vor da socoteală în faţa poporal ui? Dar eu, de exemplu, pentru ce să dau socoteală? Ce altă politică aş fi putut face pe vremea aceea? Aveam o încredere absolută în Stalin; cât despre celelalte lucruri, eu unul nu ştiam nimic.

  Dar Skripuikova a continuat să -l încolţească:

  — Nu, nu, cu asemenea subterfugii n-o să ieşiţi basma curată! Pentru fiecare crimă, cineva trebuie să răspundă! Cine va da socoteală pentru milioanele de victime nevinovate? Pentru floarea naţiunii şi a partidului? Stalin, care e mort? Beria, care a fost împuşcat? În vreme ce dumneata ai să faci carieră politică?

   (Cât despre ea însăşi, tensiunea arterială îi urcase aproape de cota fatală: închidea ochii şi totul începea să se rotească în juru-i în cercuri de foc.)

  Autorităţile ar mai fi ţinut-o în închisoare, dar în 1959 asta ar fi putut părea deja bizar.

  În următorii ani (Skripnikova trăieşte şi astăzi) şi-a consacrat timpul şi eforturile intervenţiilor în favoarea prietenilor ei rămaşi în detenţie, în deportare sau împovăraţi de condamnări nesuspendate. Datorită ei, unii au fost eliberaţi, alţii reabilitaţi. Intervine, de asemeni, în apărarea concitadinilor ei. Temându-se de peniţa ei şi de petiţiile pe care Ie trimite Ia Moscova, autorităţile oraşului mai cedează în unele privinţe.

  Dacă toţi ar fi manifestat măcar pe sfert intransigenţa Skripnikovei, alta ar fi fost soarta Rusiei.

  Stepan Vasilievici Loşcinin S-a născut în 1908 în Povoljie. Tatăl lui era muncitor la o fabrică de hârtie. Foametea din 1921 l-a lăsat orfan. Copil, nu era prea dezgheţat, dar pe la şaisprezece ani intrase deja în Comsomol, iar la optsprezece a fost admis la o şcoală pentru tineretul sătesc, pe care a terminat-o la 21 de ani. Pe vremea aceea, comsomoliştii erau trimişi să strângă cotele de grâu; în 1930 a participat, în satul lui natal, la campania de deschiaburire. N-a mai rămas, însă, şi la întemeierea colhozului: înarmat cu o adeverinţă de la sovietul sătesc, s-a dus la Moscova. Cu greu a reuşit să se angajeze ca muncitor necalificat pe un şantier (era şomaj, iar Moscova fusese invadată de oameni veniţi din toate colţurile ţării). După un