an a fost luat în armată, unde a devenit candidat şi apoi membra de partid. Demobilizat la sfârşitul lui 1932, s-a întors la Moscova. Cum nu mai voia să lucreze ca muncitor necalificat, a cerut comitetului raional de partid o recomandare ca să fie angajat ucenic într-o uzină. Era, pesemne, un comunist cam stângaci, căci a fost refuzat, în schimb i s-a propus să intre în miliţie.

  Asta, însă, a refuzat el. Dacă ar fi procedat altfel, nu am fi avut prilejul să scriem această biografie. Dar el a refuzat net.

  Băiat tânăr, îi era ruşine de fete că rămăsese muncitor necalificat, că iiu apucase să înveţe nici o meserie. Dar unde s-o fi învăţat? Şi la uzina „Kalibr” a fost primit tot ca muncitor necalificat. Aici, la o adunare de partid, a intervenit cu candoare în apărarea unui muncitor pe care, pesemne, biroul hotărâse dinainte să -l excludă. Muncitorul în cauză a fost exclus, aşa cum se stabilise; cât despre Loşcinin, băiatul a început deodată să aibă necazuri. La cămin, i s-au furat cotizaţiile de partid, pe care el le colecta; din leafă, n-a putut acoperi suma. A fost exclus din partid şi ameninţat cu tribunalul (să fie pierderea cotizaţiilor de partid un caz penal?). Zdruncinat sufleteşte, Loşcinin a lipsit într-o zi de la slujbă. A fost concediat pentru absenţe nemotivate. Cu asemenea patalama, nu se mai putea angaja nicăieri. A fost anchetat la miliţie, apoi lăsat în pace. Aştepta să fie judecat – nimic. Brusc, a primit o decizie dată în urma unei judecăţi în contumacie: şase luni de muncă obligatorie cu reţinerea a 25% din leafă, de ispăşit prin intermediul Biroului orăşenesc pentru munca forţată de reeducare (BITR).

  În septembrie 1937, într-o după-amiază, Loşcinin a intrat în bufetul din gara Kiev. (Ce ştim despre viaţa noastră? Dacă ar mai fi răbdat cincisprezece minute ori s-ar fi dus la alt bufet… Poate că avea un aer de om rătăcit ori lăsa impresia că ar căuta pe cineva? Nu ştie. A fost interceptat de o tânără femeie în uniformă NKVD. (E asta o ocupaţie pentru o femeie?): „Cauţi pe cineva? L-a întrebat ea Unde mergi?” – „La bufet”. Femeia i-a arătat o uşă:

  „Intră aici!” Loşcinin s-a conformat, fireşte. (Ia să i se fi spus aşa ceva unui englez!) Era biroul Secţiei speciale. La masă stătea un miliţian. „Reţinut la ultimul rond”, i-a spus femeia, şi dusă a fost. Loşcinin n-avea s-o mai revadă niciodată. (După cum nici noi nu vom mai afla nicicând nimic despre ea…). Fără măcar să -l invite pe Loşcinin să se aşeze, miliţianul l-a luat la întrebări. I-a confiscat toate actele pe care le avea asupră-i şi l-a expediat în camera rezervată celor reţinuţi. Acolo se aflau deja alţi doi bărbaţi şi, după cum precizează Loşcinin, „de data asta fără a mai cere permisiunea, m-am instalat lângă ei pe un scaun liber”. N-au schimbat nici un cuvânt între ei, deşi au rămas acolo destul de multă vreme. Apoi au venit nişte miliţieni şi i-au dus pe tustrei la KPZ. Unul dintre ei i-a cerut să-i predea toţi banii pe care-i avea, pentru că, spunea el, în celulă oricum îi vor fi luaţi (ce convergenţă de atitudine între miliţie şi borfaşi!). Loşcinin a minţit că nu are bani. Au început să -l percheziţioneze şi banii i-au fost confiscaţi pentru totdeauna, în schimb, mahorcă i-au dat-o îndărăt. Cu acele două pacheţele de mahorcă a şi intrat Loşcinin în prima lui celulă. Le-a pus pe masă. Bineînţeles, nimeni altcineva nu mai avea tutun.

  O singură dată a fost scos din celulă şi dus la interogatoriu. Anchetatorul l-a întrebat dacă nu se ocupă cu furatul. (Ce colac de salvare! Ar fi trebuit să răspundă: „Da, însă până acum n-am mai fost prins”, în cel mai rău caz, ar fi fost expulzat din Moscova.) Dar Loşcinin a răspuns cu mândrie: „Nu, trăiesc din munca mea”. Nu i s-a mai prezentat nici un cap de acuzare, cu asta ancheta s-a terminat. Şi n-a avut loc nici o judecată!

  Zece zile a rămas la KPZ, apoi, într-o noapte, toţi au fost duşi la MUR pe strada Petrovka. Aici era deja înghesuială, te sufocai, u-aveai unde pune un ac. Stăpânii locului erau borfaşii, care luau cu japca lucrurile celorlalţi deţinuţi, pierzându-le apoi la cărţi. Aici, pentru prima oară, pe Loşcinin l-au frapat „straniul lor tupeu, maniera lor de a afişa o superioritate de neînţeles pentru ceilalţi”, într-o noapte, au fost duşi la închisoarea de tranzit de pe Stretenka (acolo se afla, înainte de a fi mutată la Krasnaia Presnea). Aici înghesuiala era şi mai mare – oamenii şedeau cu rândul, când pe podea, când pe priciuri. Miliţienii le dădeau un fel de opinci şi haine miliţieneşti ponosite celor pe jumătate dezbrăcaţi (de către borfaşi).

  Printre colegii de detenţie ai lui Loşcinin erau mulţi cărora, întocmai ca şi lui, nu li se prezentase nici un act de acuzare şi nici nu compăruseră în vreun proces, dar erau ţinuţi împreună cu cei judecaţi, într-un târziu, au ajuns la Pereborî, unde au fost luaţi în evidenţă cu acte şi unde Loşcinin a aflat pentru prima oară pe baza cărui articol era închis: SVE – Element Socialmente Periculos, patra ani. (Şi astăzi se mai întreabă: tatăl meu era muncitor, eu muncitor – atunci de ce SVE? Măcar niscaiva comerţ dacă aş fi făcut…)

  Volgolag… Tăieri de pădure, program de muncă de zece ore, nici un fel de zile libere în afară de 7 noiembrie şi l mai (asta cu trei ani înainte de război). La un moment dat, şi-a rapt un picior; intervenţie chirurgicală, 4 luni de spital, 3 – în cârje. Apoi din nou la tăieri de pădure. Şi aşa – patru ani la rând. A început războiul şi, cum îşi ispăşise condamnarea şi nu era considerat Cincizeci şi Opt, în toamna lui 1941 a fost eliberat. Chiar înainte de eliberare i s-a furat pufoaica de lucru, care era trecută în inventarul lui de efecte. Oricât s-a