rugat de oploşiţi să-i caseze cumva blestemata aia de pufoaică – degeaba, nimănui nu i-a fost milă de el. Din „indemnizaţia de eliberare” i s-a reţinut preţul pufoaicei, şi încă dublu – or, la preţul oficial, comoara aceea de vată zdrenţuită costa mult! – Şi, în toamna rece, a ieşit pe poarta lagărului numai într-o cămaşă de bumbac şi aproape fără bani, fără o bucată de pâine ori un hering ca merinde. Santinelele l-ai percheziţionat la ieşire şi i-au urat drum bun.

  Furat în ziua eliberării, cum furat fusese în ziua arestării.

  În momentul când şeful URC îi întocmea actele de eliberare, Loşcinin a izbutit să citească, pe dos, menţiunea trecută în dosarul lui: „Reţinut în gară, la un rond”.

  S-a dus la Sursk, un oraş de pe meleagurile lui. Bolnav, a fost scutit de serviciul militar. Spre nenorocul lui! În toamna lui 1942, în baza decretului nr. 336 al ministrului apărării, comisariatul militar i-a mobilizat pe toţi bărbaţii care atinseseră vârsta încorporării şi erau apţi de muncă fizică. Loşcinin a nimerit într-un detaşament de muncă al KEC de pe lângă garnizoana Ulianovsk. Ce fel de detaşament era acela şi cum erau trataţi oamenii acolo ne putem lesne imagina aflând că în efectivele lui erau vărsaţi numeroşi tineri din Ucraina de Vest, pe care autorităţile apucaseră să-i mobilizeze cu puţin înainte de începutul războiului, dar pe front nu-i trimiteau, pentru că nu erau siguri. Loşcinin s-a regăsit, aşadar, într-un lagăr militarizat, fără escortă, care nu era decât o variantă a Arhipelagului, fiind şi el destinat exterminării, prin stoarcerea din oameni a ultimei picături de vlagă.

  Zi de muncă de zece ore. În cazarmă, priciuri cu două etaje, nici un fel de lenjerie de pat (când plecau la lucru, cazarma părea nelocuită). Purtau, la muncă şi în cazarmă, numai hainele personale, cu care veniseră de acasă când fuseseră mobilizaţi. Lenjeria – la fel; nu tu baie, nu tu schimburi. Li se plătea o retribuţie redusă, din care li se făceau reţineri pentru pâine (600 de grame), pentru mese (două feluri mizere, de două ori pe zi), ba chiar, când li se dădeau, pentru opincile ciuvaşe.

  Dintre băieţii din brigadă, fuseseră numiţi un comandant şi un şef de lucrări, dar aceştia n-aveau nici un drept Toată puterea era în mâinile unui anume M. Jeltov, şeful biroului de reparaţii şi construcţii. Un soi de cneaz, care făcea totul după bunul lui plac. Din dispoziţia lui, unii erau privaţi de pâine şi de mese câte douăzeci şi patru de ore la rând. („Există o lege care să permită aşa ceva?” se mira Loşcinin. Nici măcar în lagăr n-am văzut una ca asta!”) Şi totuşi, în acest detaşament erau vărsaţi şi soldaţi aflaţi în convalescenţă după rănile căpătate pe front. Doctoriţa detaşamentului avea dreptul să prescrie spitalizarea, dar Jeltov îi interzicea să o facă şi femeii îi era frică de el, plângea, fără să-şi ascundă lacrimile de băieţii din detaşament (Iată libertatea! Asta a însemnat libertatea noastră!) Oamenii se umpleau de păduchi, paturile – de ploşniţe.

  Bine, dar ăsta nu era un lagăr! Oamenii aveau dreptul să se plângă! Şi se plângeau. Trimiteau sesizări la ziarul regional şi la comitetul regional de partid. Nici un răspuns, de nicăieri. Numai serviciul sanitar al oraşului a reacţionat: a tras o dezinfecţie sănătoasă, i-au dus pe toţi la baie şi, în contul retribuţiei (!) li s-a dat câte un schimb de lenjerie de corp şi de pat.

  În iarna 1944-45, la începutul celui de al treilea an de muncă în detaşament, Loşcinin s-a trezit într-o bună zi că încălţările cu care venise de acasă nu mai erau bune de nimic şi a refuzat să iasă la lucru. A fost imediat condamnat pentru absenţe nemotivate: trei luni de muncă obligatorie în acelaşi detaşament, cu 25 la sută reţinere din leafă.

  Prin mocirlele primăverii, Loşcinin n-a mai putut umbla nici în opinci, şi din nou a refuzat să iasă la lucru. A fost din nou judecat (pentru a patra oară, dacă socotim şi condamnarea în contumacie) la colţul roşu al cazărmii şi sentinţa a fost: trei luni privare de libertate.

  Dar… N-a fost arestat. Căci guvernul n-avea nici un interes să -l ia pe cheltuiala lui şi, de altfel, nici o închisoare nu putea fi mai rea decât detaşamentul acela de munca!

  Era în martie 1945. Şi totul s-ar fi oprit aici, dacă, anterior, Loşcinin nu s-ar fi plâns în scris la KEC de faptul că Jeltov nu-şi ţinuse promisiunea de a da fiecărui membru al detaşamentului câte o pereche de cizme din efectele deja folosite. (Făcuse această plângere în nume personal, pentru că petiţiile colective erau strict interzise: considerate acte ce contraveneau spiritului socialismului, ele puteau atrage o condamnare pe baza lui 58.)

  Şi a fost convocat la serviciul de cadre: „Predă echipamentul!” Loşcinin a scos singurul lucru pe care îl primise în aceşti trei ani – un tialat din pânză de salopetă – şi, fără o vorbă, l-a pus pe podea, în încăpere se afla şi un miliţian de la postul din cartier, chemat de KEC. Acesta l-a condus pe Loşcinin la post, iar seara – la închisoare, dar gradatul de serviciu de aici a găsit că hârtiile însoţitoare nu erau în regulă şi a refuzat să -l primească. Miliţianul a trebuit să -l conducă din nou pe Loşcinin spre post. În drum, au trecut pe lângă cazarma detaşamentului. Şi miliţianul i-a spus: „Du-te să te odihneşti puţin, oricum de noi n-ai cum să scapi. Aşteaptă-mă, că vin să te iau în zilele următoare”.

  Luna aprilie se apropia de sfârşit. Legendarele divizii roşii ajunseseră la Elba şi începuseră să asedieze Berlinul, în fiecare zi, ţara trăgea salve de salut, inundând cerul cu rachete roşii, verzi şi aurii. La 24 aprilie, Loşcinin a fost dus la închisoarea regională din Ulianovsk. Celulele erau la fel de ticsite, ca în 1937. Cinci sute de grame de pâine, o zeamă din gulii furajere, iar când se făcea din cartofi, aceştia