— Pentru că'mi-ai arătat atâta încredere, vreau să-ţi destăinuiesc de ce-am fugit. Am să te rog, însă…

  — Fii fără grijă, îl întrerupse Weismann. Tot ce-mi spui, rămâne numai între noi. Mormânt.

  Ştefan oftă, trecându-şi mâna pe frunte.

  — Dragă domnule Weismann, dumneata n-ai de unde să ştii. N-o ştie decât Biriş. Eu iubesc de mulţi ani o fată, Ileana. Ileana Sideri. N-am mai văzut-o de aproape şase ani. Ştiu că trăieşte ascunsă undeva şi am venit s-o caut.

  Apoi tăcuse, aşteptând să se îndepărteze chelnerul.

  — Dumneata cunoşti atâta lume, reîncepu coborând glasul. Poate auzi de ea. O cheamă Ileana, Ileana Sideri.

  Începu să i-o descrie, cu un glas tainic, înfierbântat, oprindu-se asupra celor mai mici amănunte: gestul ei de a-şi trece băieţeşte mâna prin păr, privirile ei, culorile rochiilor ei de vară. Dar deodată, fără motiv, se tulbură şi îi apucă din nou braţul. îl privi lung, cu o neaşteptată căldură.

  — Coane Mişu, dumitale îţi place filosofia şi te interesează problemele sufletului omenesc, pot vorbi deci deschis cu dumneata…

  Weismann îşi plecă puţin capul spre el, pregătindu-se să-l asculte.

  — Dumneata ştii că unul din lucrurile cele mai greu de înţeles este faptul că omul poate uita chiar şi acele întâmplări şi revelaţii de care atârnă fericirea sau mântuirea lui. Cum poate avea loc o asemenea amnezie, încă nu înţeleg. Dar capacitatea asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un cuvânt de a-i mântui.

  Weismann îl privea în ochi, gânditor.

  — Unde vrei să ajungi? îl întrebă el deodată.

  — în fond, creştinismul ne-a revelat secretul mântuirii noastre, continuă Ştefan, şi cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret. L-am uitat, aşa cum uităm o seamă de alte nenumărate lucruri care meritau cu adevărat să fie uitate.

  — E adevărat, uităm, spuse Weismann. Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi…

  — Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine, îl întrerupse Ştefan. Sunt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rândul mi-am amintit până în cele mai mici amănunte rochiile, gesturile şi cuvintele Ilenei. îmi închipuiam că, orice s-ar mai putea întâmpla cu mine de aici înainte, niciodată nu le voi mai putea uita. îmi făceam iluzii. Am început să le uit, să le confund. M-am trezit într-o bună zi că le uitasem. Confundam două convorbiri care avuseseră loc la un mare interval de timp: cea dintâi, la restaurant, în vara 1936, cealaltă la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte… Poate pentru că eram emoţionat, adăugă el coborând puţin glasul, şi-mi era frică. Până nu m-am văzut la cinci sute de kilometri de Praga, mi-a fost frică…

  — Cred şi eu, făcu Weismann apropiindu-se confidenţial de el, riscai să te doboare avioanele ruseşti de vânătoare… Ia spune, cum a fost? îl întrebă privindu-l nerăbdător în ochi.

  — Mi-am dat deodată seama că făceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat: parcă aş fi regăsit un obiect preţios pe care l-aş fi rătăcit de mult. Dar un ceas mai târziu, mi-am dat seama cât e de grav. Asta înseamnă că timpul poate roade şi mistui nu numai amintirea întâmplărilor pe care chiar el le-a zămislit, amintirea evenimentelor născute din Timp şi, ca atare, condamnate să se risipească şi să se uite prin însăşi trecerea Timpului; asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite coane Mişu. Dacă lucrul acesta e adevărat, adversarii noştri, ai dumitale şi ai mei, au dreptate, şi într-o zi toată lumea va fi a lor…

  — Te înşeli! îl întrerupse Weismann. E imposibil! Au pierdut partida…!

  — Căci pentru ei, continuă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaşte nimic altceva decât Istoria; într-un cuvânt, nu poate cunoaşte decât ceea ce uită, îşi reaminteşte şi uită din nou din tot ce s-a întâmplat în viaţa umanităţii…

  — Comuniştii au pierdut partida, îţi spun eu! încercă Weismann să abată discuţia.

  — Dar eu tot cred că există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie, reluă Ştefan cu fervoare, şi că noi putem cunoaşte acest altceva. Numai că, pentru asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce mă priveşte, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru că o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru că n-o mai aveam…

  Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate şi apoi tăcu câteva clipe, gânditor.

  — Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Weismann. Eşti încă tânăr… Acum ai scăpat, eşti aici, liber… Spune bogdaproste că ai scăpat.

  Ştefan oftă.

  — Da, ar trebui… Ar trebui să nu uit asta, că am scăpat. Dar cum îţi spuneam adineauri, tragedia este că uităm chiar lucrurile esenţiale… în fond, poate că greşit se crede că Istoria e solidară cu memoria. Istoria modifică necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează. Aşa a făcut, bunăoară, cu creştinismul. Dacă omul ar şti cum să-şi amintească, integral, anumite revelaţii, ar scăpa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelaţie. Dar am început să uit. N-au trecut decât şase ani de când n-am mai văzut-o, şi am şi început să uit anumite amănunte esenţiale.

  Weismann îl ascultase atent, privindu-l lung, trecându-şi la răstimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca să-şi alunge oboseala.

  — Te înţeleg, spuse el hotărându-se deodată. Dumneata eşti un om prudent. Ai familia în