Începuse să râdă, dar se opri brusc şi se îndreptă spre uşă.

  — M-am luat cu vorba şi iar am uitat, spuse. Era gata cafeaua…

  Intră în bucătărie cu un zâmbet misterios pe buze. Puse mâna pe cafetiera, să vadă dacă e destul de fierbinte, apoi aşeză pe tavă ceştile, linguriţele şi zaharniţa. Dar în ultima clipă se răzgândi şi, reaprinzând gazul, ţinu câtva timp cafetiera deasupra flăcării. Când se întoarse în birou, îl găsi pe Ştefan în dreptul ferestrei.

  — Să nu crezi că încerc să mă mistific, îl auzi deodată. Să nu crezi că vreau să eschivez drama Istoriei refugiindu-mă într-o problemă personală…

  Aşezând cu grijă ceştile de cafea pe măsuţa de lângă birou, Weismann zâmbi din nou. Ştia ce-are să urmeze. I se părea că-l mai auzise odată vorbindu-i despre mistificarea Istoriei; poate îi vorbise chiar de mai multe ori, dar se învăţase să nu-l asculte întotdeauna. Se mulţumea să-l privească, prefăcându-se atent, clătinând la răstimpuri din cap, cu gravitate.

  — Adevărata şi tragica mistificare se întâmplă cu ceilalţi, continuă Ştefan apropiindu-se.

  — Care ceilalţi? întrebă Weismann. De ce te gândeşti tot timpul la ceilalţi? Tocmai începuse să toarne cafeaua şi se întrerupse, ridicând brusc capul, cu cafetiera în mână.

  — Asta mi se pare cea mai teribilă mistificare; să crezi că persoana umană îşi găseşte suprema împlinire numai când izbuteşte să se identifice cu avangarda Istoriei…

  — Degeaba încerci să schimbi vorba, spuse Weismann zâmbind. Ţi-am spus c-am fost aseară cu prietenii lui Vidrighin. Ascultă-mă, că n-am terminat, adăugă el repede ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie întrerupt. Ţi-am spus că am vorbit de dumneata, dar nu ţi-am spus cu cine. Am vrut să-ţi fac o surpriză…

  Sfârşise de turnat cafeaua şi se aşeză pe scaun cu acelaşi zâmbet misterios.

  — Nu eşti deloc curios? îl întrebă privindu-l.

  — Ba da. Dar voiam să-ţi spun şi eu ceva şi m-ai întrerupt…

  — Eu ştiu ce voiai să-mi spui. Voiai să schimbi vorba. Te cunosc… îndată ce rostesc numele lui Vidrighin, încerci să schimbi vorba. Dar n-ai dreptate. E un om care te apreciază, te admiră chiar foarte mult… Numai că, de data aceasta, nu era vorba de el, nici de prietenii lui. Aseară, când eram cu ei, am întâlnit o persoană care te cunoaşte. Zicea chiar că te cunoaşte foarte bine…

  — Dacă mă laşi să termin, începu Ştefan, am să te ascult cu cea mai mare plăcere. Pentru că, ce voiam eu să-ţi spun, e ceva foarte important pentru mine. Şi dumitale îţi place filosofia, dumneata ai să mă înţelegi.

  Weismann clătină, de câteva ori, împăciuitor, din cap, şi-şi apropie ceaşca de buze. îi trebuise oarecare timp, dar se învăţase cu Ştefan, cu obsesiile şi slăbiciunile lui. Ştia că Ştefan avea nevoie de el ca să se asculte gândind. Cineva i-ar fi spus la Bucureşti, poate numai în glumă, că el, Weismann, are pasiunea filosof iei.

  — Dumitale, conu' Mişu, îţi place filosofia! îi spusese Ştefan, chiar în seara sosirii lui la Paris. Totul începuse de-atunci, din seara de 20 august, în acea dimineaţă, ridicând receptorul, auzise o voce care i se păruse cunoscută întrebând de numele lui, apoi auzise:…

  — Aici e Ştefan Vizirul. Un ceas în urmă, Ştefan suna la uşă. Avea două mici valize.

  — Vin de la Praga, îi spuse. Vin direct de la aerodrom. în noaptea asta n-aş voi să mă duc la hotel. Pot rămâne la dumneata?

  Părea obosit şi partea de jos a feţei îi tremura uşor în timp ce vorbea, parcă ar fi suferit de un tic nervos.

  — Bineînţeles că poţi rămâne. Ai odaia lui Dan. Dar cum ai dat de mine? îl întrebă Weismann ajutându-l să-şi ducă valizele.

  — Am să-ţi povestesc îndată. Aş vrea acum să mă schimb. Am o cursă urgentă de făcut…

  Se închise în odaia de baie cu amândouă valizele şi ieşise după o jumătate de ceas, gata de plecare, cu una din valize în mână.

  — Cred că am să pot găsi un taxi, spuse îndreptându-se spre uşă.

  — Vin eu cu dumneata şi-ţi arăt…

  — Nu te deranja, îl întrerupse Ştefan. Cunosc bine Parisul, mi-am făcut doctoratul aici… Cred că am zărit staţia lângă metrou…

  Îi strânse mâna şi coborî repede scările, cu valiza în mână. Se întoarse după două ceasuri. Weismann îl aşteptase pe balcon şi, văzându-l coborând din taxi fără valiză, zâmbi. Apoi, în vârful picioarelor, trecu în birou. întâlnindu-şi capul în oglindă, izbucni într-un râs scurt, pe care şi-l şterse repede cu palma, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l surprindă cineva. – îmi place! şopti Weismann. îmi place de el că e discret…

  — Cunoşteam adresa dumitale de la Bucureşti, începu Ştefan. Nu e nici un secret. O ştie toată lumea, toţi prietenii dumitale, vreau să spun, şi sunt numeroşi. Dar sunt vreo şase telefoane pe adresa aceasta. Am încercat şi, cu puţin noroc, la al treilea telefon mi-ai răspuns dumneata. Am o sumă de noutăţi să-ţi spun, adăugă.

  În după-amiaza aceea i-a povestit tot felul de întâmplări din Bucureşti, i-a vorbit mai ales de Dan Bibicescu, de tot ce ştia de la Biriş despre moartea lui. Dar evita, parcă cu mare grijă, orice aluzie politică. Târziu, Weismann înţelese că dacă vrea să afle ceva, trebuia să-i pună întrebări precise. Ştefan răspundea însă evaziv.

  — Eram în misiune la Praga, îi spuse în cele din urmă. Am profitat de o ocazie şi m-am suit în avion.

  Apoi îl privi zâmbind. Weismann îi întoarse zâmbetul clipind cu înţeles din ochi.

  — Nu vreau să te descos, insistă el, dar dumneata ai venit cu un anumit scop…

  — Am să-ţi povestesc mai târziu. Am multe să-ţi povestesc…