— Nu mai pot! spuse doamna Porumbache după ce ajunseră pe celălalt trotuar. Să ne odihnim o clipă…

  — Nu e timp, şopti învăţătorul. Lasă că-l mai duc eu…

  Apoi apucă braţul lui Bibicescu şi începu să tragă, cu furie, cât putea mai repede. Suflând greu, cu fruntea plecată, fără să scoată un cuvânt, Irina îl urma, silindu-se să nu se împiedice. Au mers aşa, în tăcere, câteva minute. Când s-au oprit amândoi, istoviţi, şi l-au rezemat de un zid, Biriş se întoarse repede spre ei.

  — Să-l ducem în Grădina Icoanei, spuse. Nu e prea departe… Să vă ajut şi eu…

  Luă braţul lui Bibicescu, dar de la primul pas simţi parcă toată greutatea prăbuşindu-i-se pe umăr şi, împleticindu-se, căzu în genunchi în zăpadă, trăgând pe Bibicescu după el.

  — Doamne fereşte! şopti speriată doamna Porumbache şi-şi făcu repede cruce.

  Apoi sări să-l ridice. Doamna Ivaşcu culese pălăria lui Bibicescu din zăpadă, o scutură şi apoi i-o înfundă din nou pe cap.

  — Lasă, domnule profesor, că dumneata eşti bolnav, n-ai forţă, spuse învăţătorul.

  Ajunşi în faţa Grădinii Icoanei, îl rezemară de zid, în timp ce Biriş o porni înainte să vadă dacă din întâmplare nu mai e cineva. Ninsoarea încetase şi, la lumina palidă a felinarelor din stradă, arborii păreau flori uriaşe de gheaţă. Biriş oftă prelung; îşi simţi lacrimile alunecându-i pe obraji şi începu să le şteargă cu dosul palmei. Apoi se întoarse repede către ceilalţi.

  — E acolo o bancă, arătă el înălţând braţul.

  O porni iarăşi înainte, să cureţe banca de zăpadă. începuse să plângă şi-şi trecea mereu mâinile ude şi reci peste ochi. Când sosiră ceilalţi, îl găsiră la capătul băncii, privind-o lung, visător. îl întinseră pe Bibicescu şi-i aşezară cu grijă pălăria pe cap. învăţătorul oftă adânc, se căută în buzunar şi scoase o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere mari, de tipar: Dan Bibicescu, mare scriitor român. Patria recunoscătoare. în josul foii, adăugase în grabă: Fie-i ţărâna uşoarăMai privi o dată hârtia, apoi i-o prinse cu un bold de palton.

  — Dumnezeu să-l ierte! spuse doamna Porumbache, şi-şi făcu cruce. Să mergem repede…!

  Irina scoase din buzunarul paltonului câteva lumânărele, din cele pe care le utilizase Bibicescu la lectura piesei, şi le aprinse una câte una, lipindu-le de bancă. Apoi îngenunche alături şi începu să plângă.

  — Dumnezeu să-l ierte! spuseră pe rând ceilalţi. Biriş şi învăţătorul îşi scoaseră pălăriile.

  — Acum trebuie să mergem, şopti doamna Ivaşcu apropiindu-se de Irina şi bătând-o pe umăr. Gândeşte-te că ai copil…

  Irina se ridică, se aplecă spre Bibicescu şi-i sărută mâna. O lumânare se stinsese,-şi ea o reaprinse cu grijă, apărând-o câtva timp cu palma.

  — Dumnezeu să ne ierte pentru ce-am făcut, şopti Irina, şi se închină din nou.

  Apoi porni repede spre ieşire, urmată de ceilalţi. Biriş se mai opri o dată şi privi înapoi. Lumânările încă ardeau. Bibicescu părea stingherit, îmbrăcat în palton, cu pălăria largă pe cap, cu foaia de hârtie pe piept, ca o etichetă pe un manechin, între cele patru luminiţe stând să se stingă. Biriş îşi scoase pălăria şi-şi trecu palma peste ochi, încercând să-şi potolească plânsul.

  — La revedere, Dan! îi strigă el. Pe curând…!

  VI.

  Ieşi pe balcon şi, ca în fiecare dimineaţă, dădu întâi cu ochii de cimitir. De aici, de la etajul II, cimitirul nu putea fi în nici un chip evitat. îl întâlnea întotdeauna la mai puţin de zece metri de balconu'l lui, închis corect între zidurile înalte, silindu-se parcă să se camufleze într-un parc senioral. Pe boulevard Murat castanii erau deja îngălbeniţi, dar mai departe se desluşeau grupuri compacte de arbori încă verzi, tresărind la răstimpuri, clătinându-şi încet crengile în lumina aurie a sfârşitului de septembrie.

  Câteva minute în urmă auzi uşa deschizându-se şi se întoarse în cameră, îi zări întâi cravata neagră. „Are să poarte doliul un an de zile”, se surprinse el gândind. Gândul acesta îi revenea, cu o absurdă monotonie, de câte ori, dimineţile, Mişu Weismann intra la el în odaie. „Un an de zile; aşadar, are s-o mai poarte încă trei luni…”

  — Nu te-am deranjat, cumva, noaptea trecută? îl întrebă Weismann apucând un scaun de spetează şi aducându-l alături de birou, ca să se aşeze în bătaia soarelui. M-am întors foarte târziu. Am fost cu prietenii lui Vidrighin…

  Zări o urmă de praf pe birou şi o şterse repede cu mâneca hainei. Apoi întinse mâna şi împinse călimara, apropiind-o cu un centimetru de mapa cu hârtie sugativă. Erau micile lui manii, înţelese Ştefan încă din primele zile petrecute în boulevard Murat. Weismann ţinea să păstreze biroul în cea mai perfectă ordine. Când se aşeza câteodată să scrie o scrisoare sau numai adresa pe un plic, lua cele mai neaşteptate precauţii ca să nu murdărească mapa şi să nu schimbe poziţia călimării sau a celor trei presse-papiers de marmură, care-şi aveau fiecare locul lor bine ştiut pe birou.

  — Ia priveşte biroul! îi spusese în prima seară. Birou de scriitor. Dacă n-ar fi fost Dan, aş fi căutat altceva, mai aproape de centru. Dar îl aşteptam pe Dan… Spunând asta, îşi ridicase mâna şi-şi verificase nodul cravatei.

  — Prietenii lui Vidrighin, dar era cât p-aci să mă cert cu unul dintre ei, continuă Weismann. Eterna poveste cu paşaportul diplomatic. Ce, acum şi domnul Viziru face rezistenţă? zicea. După ce-a lucrat cu comuniştii şi-a călătorit în wagon-lits?… Dar l-am pus imediat la punct.

  Ştefan ridică din umeri.

  — îţi mulţumesc, dar te-ai ostenit degeaba. Trebuia să-i spui adevărul. Dumneata ştii foarte bine de ce-am venit…

  Mişu Weismann îl privi lung, cu admiraţie, apoi zâmbi, clătinând din cap.

  — îmi place de dumneata. Eşti un om extraordinar. Ar trebui să te ia toţi de exemplu… îi spuneam