mâini cuvertura, zăcea Bibicescu, cu capul foarte aproape de piciorul canapelei. Irina îngenunchease alături şi plângea lin, cu obrazul îngropat în palme. Biriş mai privi încă o dată ceasul şi înainta hotărât. „A trecut de unsprezece jumătate”, îşi spuse el, e foarte bine aşa.

  — Ce ne facem acum? îl întrebă, în şoaptă, învăţătorul, după ce-l văzu că se opreşte lângă canapea şi se închină.

  Apoi simţi cum i se înmoaie picioarele şi, cu un efort, se lăsă să cadă pe marginea canapelei. Doamna Porumbache sări să-l susţină.

  — I-am spus să nu vină, şopti ea. E bolnav. Are febră…

  Biriş rămase istovit pe marginea canapelei şi privi lung lumânările.

  — Pe la nouă jumătate, începu doamna Ivaşcu să povestească, foarte încet, a trecut Irina să vadă ce face. A ascultat la uşă. Când scria, nopţile, vorbea mereu singur, citea, ca la teatru. N-a auzit nimic şi a crezut că a adormit. A intrat să vadă dacă mai arde focul. Săracul, se plângea mereu că îi e frig nopţile. L-a găsit aici…

  Biriş simţi deodată cât era de frig în salon şi deşi avea două pulovere şi-şi păstrase paltonul, începu să tremure.,

  — Ce ne facem cu el? întrebă din nou învăţătorul. Dacă ar mai fi fost aici conu' Mişu, îl ducea undeva cu maşina… Avea prieteni, ar fi venit să-l ia cu maşina…

  Biriş privi încă o dată la ceas.

  — Trebuie transportat în noaptea asta, spuse el. Mâine are să fie prea târziu. Avem noroc că s-a întâmplat noaptea, că poate fi transportat…

  Apoi se întrerupse brusc şi roşi. I se păru că n-ar fi trebuit să vorbească de noroc, că n-ar fi trebuit să spună „avem noroc”. îşi căută tremurând pachetul cu ţigări.

  — Pot fuma? întrebă el, intimidat deodată.

  Nu-i răspunse nimeni, şi-şi aprinse nervos ţigara. Nu avea unde să-şi pună chibritul şi-l lăsă să ardă mult, apoi îl stinse şi-i dădu drumul pe podea.

  — Trebuie să facem ceva, spuse doamna Porumbache.

  — Să-l ducem undeva, în noaptea asta, continuă învăţătorul.

  — Mâine are să fie prea târziu, spuse Biriş prinzând curaj. Trebuie să-l scoatem acum, pe întuneric…

  Apoi îşi privi din nou ceasul, fumând grăbit.

  — îl ducem la biserică, spuse Irina ridicându-se. îl lăsăm acolo, în tinda bisericii, ca pe un copil găsit. Şi mâine dimineaţă vorbesc cu preotul…

  — Nu se poate, o întrerupse doamna Ivaşcu. E Secţia alături. Trebuie să-l trecem prin faţa Secţiei. Sunt sergenţi…

  — E imprudent, spuse Biriş, şi începu din nou să tremure. Trebuie să-l ducem undeva, nu prea departe, şi să-l lăsăm în stradă…

  — Nu se poate, vorbi Irina cu hotărâre. Destul c-a murit ca un câine. Nu putem să-l zvârlim în drum… îl duc eu până la biserică…

  — Eşti nebună! şopti speriată doamna Ivaşcu.

  — Trebuie să-l transportăm acum, până nu se înţepeneşte, vorbi învăţătorul. II ducem într-o pătură…

  — E imprudent, spuse Biriş. Riscăm să ne întâlnim cu vreo patrulă.

  — îl luăm la braţ, dumneata şi cu mine, spuse repede Irina adresându-se învăţătorului. îi punem paltonul pe el şi pălăria. îl înfăşurăm bine cu fularul. Dacă te întreabă cineva, spunem că i s-a făcut rău pe drum… Dar să ştiţi că-l ducem la biserică…

  — Ar trebui să ne grăbim, vorbi precipitat Biriş cu ochii pe ceas. E aproape miezul nopţii. Mai târziu, are să fie suspect. Dacă ne întâlnim cu vreo patrulă, spunem că ne întoarcem de la o petrecere…

  Apoi îşi stinse ţigara, tremurând.

  — Nu ştiu dacă are pălărie, spuse doamna Ivaşcu. Nu-mi amintesc să-l fi văzut venind cu pălăria…

  Ningea acum liniştit, cu fulgi mari şi uşori care le cădeau blând pe obraji. Zăpada era moale, afânată, şi înaintau fără zgomot, ca şi cum ar fi călcat pe vată. Biriş şi doamna Ivaşcu mergeau la zece metri înainte, să recunoască drumul. Tremurând întruna, Biriş întorcea necontenit capul înapoi. îi vedea, pe învăţător şi pe Irina, susţinând fiecare de un braţ pe Bibicescu, îmbrăcat cu paltonul, cu fularul până peste bărbie şi cu o pălărie veche a lui Antim, largă, înfundată mult pe cap, îi vedea susţinându-l şi trăgându-l totodată prin zăpadă, şi vedea picioarele lui Bibicescu strâns lipite unul de altul, uşor încovoiate în dreptul genunchilor, ca ale unui om care s-ar fi lăsat greu, care ar fi încercat să se împotrivească să fie transportat. La un pas în urmă venea doamna Porumbache, gata să-i sprijine dacă vreunul din ei ar fi lunecat sau ar fi obosit. Câtva timp nu întâlniră pe nimeni. Apoi, deodată, după un colţ, zăriră o pereche în faţa lor. Biriş întoarse repede capul şi le făcu semn. Irina şi învăţătorul se opriră, şi când cei doi se apropiară de ei, Irina puse repede braţul pe umerii lui Bibicescu şi-l întrebă, tare:…

  — Ţi-e rău? Reazămă-te aici, de zid. Cei doi grăbiră pasul şi trecură fără să ridice ochii.

  — Am obosit! spuse învăţătorul după ce perechea se îndepărtă.

  — Lasă să-l mai duc şi eu, şopti doamna Porumbache şi apucă braţul lui Bibicescu.

  Biriş îi aştepta, cu mâinile în buzunarele paltonului, tremurând. îi văzu cum se apropie trăgându-l prin zăpadă, şi parcă acum Bibicescu se făcuse mai mic, picioarele i se încovoiaseră şi mai mult de la genunchi, şi capul îi căzuse puţin înainte, şi pălăria părea neaşteptat de mare, aşa cum era, albă de zăpadă, aproape acoperindu-i faţa.

  — Trebuie să trecem drumul, şopti Biriş. Nu-l putem duce la biserică. E prea riscant…

  — S-a făcut parcă mai greu, spuse doamna Porumbache răsuflând adânc. N-o să-l putem duce mult…

  — îl duc eu, şopti Irina. îl duc până la biserică…

  — Eşti nebună! izbucni deodată doamna Ivaşcu. Vrei să ne prindă şi să ne bage în temniţă, să ne nenoroceşti pe toţi! Gândeşte-te că ai copil…

  Apoi se apropie de Bibicescu şi îi scutură