şi se prăbuşeşte învinsă de propria ei nenorocire. O, Aleoşa ştia că mai este încă ceva, un motiv deosebit de grav, care o făcea să se chinuiască atât de cumplit în ultimele zile, de când Mitea fusese condamnat, oricât încerca ea să-şi ascundă suferinţa; ar fi fost însă din cale-afară de penibil pentru el dacă s-ar fi hotărât să se umilească atât de mult, încât să-i destăinuie motivul acela. Katia suferea din pricina „trădării” pe care o săvârşise la proces şi Aleoşa simţea că, probabil, conştiinţa o îndeamnă să se căiască numai şi numai în faţa lui, şi în faţa lui să-şi recunoască greşeala, zbătându-se cu ţipete şi lacrimi isterice la picioarele sale. Se temea totuşi de această clipă şi ar fi vrut s-o cruţe, ştiind cât e de nenorocită. Cu cât mai dificilă era deci misiunea cu care venise. În cele din urmă, aduse iarăşi vorba despre Mitea.

— Nu trebuie să-ţi faci inimă rea din pricina lui! rosti Katia tăios, stăruind cu încăpăţânare în părerea ei. Aşa are el toane, o să-i treacă repede, îl cunosc prea bine şi ştiu ce spun; îi cunosc sufletul până în cele mai adânci cute. Fii sigur că până la urmă o să primească să evadeze. Mai ales că nu e vorba de ceva care trebuie să se întâmple azi, mâine; până atunci, are tot timpul să se răzgândească. Ivan Feodorovici o să se facă bine şi o să se ocupe el de toate, aşa încât dumnealui nu trebuie să mişte nici măcar un deget. Nu te nelinişti, sunt convinsă c-o să se lase înduplecat şi o să se învoiască până la urmă. Dacă nu cumva, s-a şi hotărât între timp; cum s-ar putea îndura să se despartă de netrebnica aceea? În orice caz, n-au s-o lase să se ducă la ocnă după el, atunci cum să nu se gândească să fugă? I-e frică însă, de dumneata, se teme că n-o să fii de acord cu evadarea lui, că ai anumite reticenţe de ordin moral, dar cred c-o să fii atât de mărinimos şi o să-i dai voie, dacă ţine atât de mult să aibă consimţământul dumitale, adăugă ea sarcastică. Tăcu câteva clipe, apoi continuă cu un zâmbet uşor pe buze: Bate câmpii, pomeneşte mereu despre nu ştiu ce imn, zice că trebuie să-şi poarte crucea, că are o datorie de împlinit; toate astea le-am aflat de la Ivan Feodorovici care mi-a vorbit deseori despre el şi dacă ai şti cum! exclama ea impetuos. Nici nu-ţi închipui cu câtă dragoste îmi vorbea despre nenorocitul ăsta şi cât îl ura poate în aceeaşi clipă! Iar eu îl ascultam şi mă uitam cu un zâmbet de superioritate cum îi curgeau lacrimile pe obraz! Ca să vezi ce păcătoasă şi netrebnică sunt! Numai din cauza mea se canoneşte acum! Şi celălalt, condamnatul, crezi dumneata că e pregătit pentru suferinţă? încheie Katia iritată. Îl crezi într-adevăr capabil s-o înfrunte? Oamenii ca el nu ştiu ce înseamnă suferinţa! În vorbele ei era şi înverşunare, şi silă, şi dispreţ. Şi totuşi, ea fusese aceea care îl trădase. „Poate tocmai fiindcă se simte vinovată faţă de el îl urăşte atât de cumplit uneori”, se gândi Aleoşa. Ce mult ar fi dorit ca într-adevăr să nu-l urască decât „uneori”. Şi cu toate că simţea o provocare în ultimele ei cuvinte, se făcu că nu observă nimic...

— De aceea ţi-am spus să treci azi pe la mine; vreau să-mi promiţi c-o să cauţi să-l convingi chiar dumneata. Sau poate că eşti de altă părere, consideri c-ar fi un lucru necinstit să evadeze, o laşitate sau... Ştiu eu, o faptă necreştinească, poate? adăugă ea pe un ton şi mai sfidător.

— Nu, nimic din toate astea... Îţi promit c-am să-i vorbesc... murmură Aleoşa, şi deodată, fără nici o tranziţie, rosti uitându-se drept în ochii ei: Te rog să te duci azi pe la el...

Katia tresări şi, cum şedea pe divan, se trase brusc înapoi.

— Pe mine... e posibil? îngăimă ea pălind.

— Da, e posibil, şi trebuie să te duci! stărui Aleoşa însufleţindu-se. Acum mai mult ca oricând are nevoie de dumneata. Nu ţi-aş fi pomenit nimic ca să nu te mai chinuiesc şi eu de prisos, considerând c-ar fi prematur să-ţi vorbesc despre asta dacă n-ar fi absolut necesar. E bolnav, pare înnebunit şi se roagă mereu să vii. Nu ca să te împaci cu el, numai sa vii, să te vadă măcar o clipă în prag. În ultimele zile s-au petrecut multe schimbări în sufletul lui. Şi-a dat seama cât este de vinovat faţă de dumneata. Dar nu te cheamă ca să-ţi ceară iertare. „Ştiu foarte bine că nu mă poate ierta”, mi-a mărturisit el; vrea numai să te vadă în prag...

— Da... Îngăimă Katia. Simţeam eu că pentru asta ai venit... Am ştiut c-o să mă cheme!... E imposibil, zău!

— E imposibil, fie, dar trebuie totuşi să te duci. Adu-ţi aminte că pentru prima oară în viaţa lui el a înţeles cât de cumplit te-a jignit, că niciodată până acum nu şi-a dat seama prea bine de asta! „Dacă n-o să vrea cu nici un preţ să dea ochii cu mine, mi-a spus el, până la sfârşitul zilelor am să fiu nenorocit!” Auzi: un condamnat la muncă silnică pe douăzeci de ani, care mai vrea încă să fie fericit – nu-ţi vine să-i plângi de milă? Gândeşte-te că te duci să vezi un om nevinovat care îşi ia rămas bun de la viaţă! rosti ca un fel de sfidare Aleoşa. Mâinile lui sunt curate, crede-mă, nu sunt pătate de sânge! Du-te să-l vezi, te rog, du-te, gândeşte-te ce noian de suferinţe îl aşteaptă de aici încolo! Du-te la el, călăuzeşte-i paşii în beznă... vino şi arată-i-te o clipă în prag, numai o clipă, atâta tot... Trebuie, trebuie să faci asta! încheie Aleoşa, apăsând din răsputeri pe cuvântul „trebuie”.

— Trebuie, dar... nu pot... gemu Katia. O să se uite la mine... şi nu pot.

— Privirile voastre odată şi odată tot trebuie să se întâlnească! Cum ai să poţi trăi de aici