— Prefer să mă chinuiesc toată viaţa.

— Trebuie să te duci, trebuie! stărui din nou neînduplecat Aleoşa.

— Dar de ce astăzi, de ce tocmai acum?... Nu pot să las bolnavul singur...

— Ba poţi, totuşi, să-l laşi o clipă, e vorba numai de o clipă. Dacă nu vii, la noapte s-ar putea să aibă un atac. Nu te mint, crede-mă, fie-ţi milă de el!

— Fie-ţi milă de mine! îi reproşa cu amărăciune Katia, izbucnind în plâns.

— Prin urmare, vii! spuse Aleoşa convins, văzându-i lacrimale. Mă duc să-i spun că vii neapărat.

— Nu, nu, nu-i spune nimic! exclamă Katia speriată. Am să vin, dar, te rog, nu-i spune încă nimic; chiar dac-am să vin, s-ar putea totuşi să nu intru înăuntru... Încă nu ştiu ce am să fac...

Glasul i se frânse. Respira greu. Aleoşa se ridică să plece.

— Dar dacă mă întâlnesc cu cineva acolo? întrebă ea deodată în şoaptă, pălind din nou.

— Tocmai de aceea trebuie să vii chiar acum, ca să nu te întâlneşti cu nimeni. N-o să fie nimeni, poţi să vii fără nici o grija. Va să zică, te aşteptăm, încheie el hotărât şi ieşi din odaie.

II - PENTRU O CLIPA MINCIUNA DEVINE ADEVĂR

Se grăbea să ajungă la fratele său care era internat în spital. A doua zi după proces, condamnatul căzuse la pat istovit de o febră nervoasă şi fusese transportat la spitalul oraşului, unde exista o secţie specială pentru deţinuţi. Datorită însă intervenţiilor insistente ale lui Aleoşa şi ale altor persoane (printre care şi doamna Hohlakova, Liza etc), doctorul Varvinski nu-l pusese pe Mitea într-un salon cu ceilalţi arestaţi, îngăduindu-i să stea singur într-o rezervă, aceeaşi rezervă pe care o ocupase mai întâi Smerdeakov. Ce-i drept, fereastra avea gratii, iar la capătul coridorului stătea de pază o santinelă, aşa încât Varvinski, care era băiat de treabă altminteri şi un om inimos, putea să doarmă liniştit ştiind că favoarea oarecum ilicită pe care i-o făcuse n-o să-i aducă nici un fel de neplăceri. Îşi dădea seama cu câtă greutate va putea să se aclimatizeze Mitea într-un mediu format exclusiv din criminali şi pungaşi, în mijlocul căruia fusese atât de brusc aruncat şi că trebuie în prealabil să se obişnuiască treptat cu gândul acesta. Vizitele familiei şi ale prietenilor erau tolerate nu numai de medic, dar şi de directorul închisorii, ba chiar şi de ispravnic, bineînţeles pe sub mână. În zilele acelea de după proces însă singurii oameni care veniseră să-l vadă pe condamnat fuseseră Aleoşa şi Gruşenka. Rakkin încercase de vreo două ori sa dea ochii cu el, dar Mitea îl rugase stăruitor pe Varvinski să nu-l lase înăuntru.

Aleoşa îl găsi stând pe marginea patului, îmbrăcat cu halatul de spital; avea puţină febră şi se legase la cap cu un prosop muiat în apă cu oţet. Deţinutul îl întâmpină cu o privire pustie, deşi în momentul acela în adâncul ochilor lui trecu parcă o licărire de spaimă.

Din ziua procesului era tot timpul îngândurat. Uneori i se întâmpla să tacă aşa câte o Jumătate de oră, ca şi cum s-ar fi căznit să descurce iţele unor înduri teribil de încâlcite, uitând că mai era cineva de faţă. Iar atunci când se trezea din profunda lui meditaţie, se pomenea vorbind din senin despre cine ştie ce lucruri fără nici o legătură cu discuţia de mai înainte. Uneori se uita la fratele lui cu nişte ochi plini de suferinţă. S-ar fi spus că suportă mai uşor prezenţa Gruşenkăi decât pe a lui Aleoşa. Ce-i drept, cu dânsa aproape că nu schimba nici două cuvinte, dar când o vedea intrând pe uşă se lumina la faţă de bucurie.

Aleoşa se aşeză tăcut pe pat. De astă dată Mitea îl aştepta cu inima strânsă; nu îndrăzni totuşi să-i pună nici o întrebare. Era convins că, orice s-ar întâmpla, cu nici un preţ Katia n-o să se înduplece să vină la el şi în acelaşi timp simţea ca dacă n-are să vină o să fie o lovitură cumplită pentru el. Şi Aleoşa îl înţelegea perfect.

— Se zice că Trifon Borisovici şi-ar fi devastat hanul cu mâinile lui, începu Mitea surescitat. A scos duşumelele, a spart scândurile, a făcut praf cerdacul, doar-doar va descoperi comoara! Ştii, banii aceia, o mie cinci sute de ruble, pe care procurorul pretindea că i-aş fi ascuns acolo. Cum s-a întors acasă, s-a apucat de lucru, după câte am auzit. Aşa-i trebuie, pungaşul! Mi-a povestit aseară sentinela care-i de fel din Mokroe.

— Ascultă, îl înştiinţa Aleoşa, mi-a promis c-o să vină, dar n-aş putea să-ţi spun când, poate azi, poate în zilele următoare, nu ştiu, dar de venit o să vină cu siguranţă.

Mitea tresări înfiorat şi dădu să spună ceva; totuşi nu suflă un cuvânt. Părea nespus de tulburat de vestea pe care o primise. Se vedea clar că ardea de nerăbdare să afle în amănunţime tot ce-i spusese ea, dar se temea să întrebe imediat!

Un singur gest ori o vorbă crudă sau dispreţuitoare rostită de Katia i-ar fi străpuns în momentul acela inima ca un pumnal.

— Între altele, m-a rugat să caut să-ţi liniştesc conştiinţa. Sa-ţi spun că n-are rost sa-ţi faci atâtea probleme în legătură cu evadarea. Chiar dacă Ivan nu se va însănătoşi până atunci, o să se ocupe dânsa de tot ce trebuie.

— Mi-ai mai spus asta, răspunse Mitea dus pe gânduri.

— Şi tu te-ai şi grăbit s-o pui la curent pe Gruşenka, îl dojeni Aleoşa.

— Da, mărturisi Mitea. Să ştii că-n dimineaţa asta nu vine la mine, adăugă el, şi se uită cu un aer vinovat la fratele său. N-o să treacă decât pe înserat. Ieri, când i-am spus că cealaltă face şi drege, a tăcut din gură; a strâmbat doar din buze şi într-un târziu a şoptit: „N-are decât!” A înţeles că este vorba de un lucru foarte important. N-am îndrăznit totuşi s-o descos. Cred că şi-a dat seama în sfârşit – aşa cel puţin am impresia – că cealaltă nu mă iubeşte pe mine, ci pe Ivan...

— Aşa să fie oare? rosti