— Ştiu eu, poate că nu... În orice caz, în dimineaţa asta n-o să vină, se grăbi din nou să-i atragă atenţia Mitea. I-am dat ceva de făcut... Ascultă, eu cred că Ivan o să ajungă departe. A lui e viaţa, nu a noastră. Să vezi c-o să se însănătoşească.

— Închipuie-ţi, Katia, deşi tremură toată pentru el, e aproape sigură c-o să se facă bine, spuse Aleoşa.

— Asta înseamnă că în sinea ei e încredinţată c-o să moară. De teamă, încearcă să se convingă singură c-o să-şi revină.

— Ivan e destul de robust şi sper c-o să învingă boala, rosti Aleoşa îngrijorat.

— Da, sigur c-o să se facă bine. Dar Katia este convinsă totuşi c-o să moară. Până acum n-a avut parte decât de necazuri...

Un timp, nici unul dintre ei nu mai zise nimic. Mitea părea preocupat de un lucru deosebit de grav.

— Aleoşa, să ştii c-o iubesc pe Gruşenka mai mult ca orice pe lume! îi mărturisi el deodată cu o voce tremurătoare, încărcată parcă de lacrimi.

— Nu cred c-au s-o lase să vină cu tine acolo, răspunse prompt Aleoşa.

— Aş vrea să-ţi mai spun ceva, continuă cu un glas ciudat, aproape dogit, Mitea. Dacă s-ar întâmpla să dea cineva în mine pe drum, sau acolo, n-am să mă las, sunt în stare să fac moarte de om şi atunci, bineînţeles, au să mă împuşte pe loc. Şi când mă gândesc că va trebui să îndur canonul ăsta douăzeci de ani! Gardienii au şi început să mă tutuiască. Toată lumea îmi spune acum pe nume! Am stat astă-noapte şi m-am judecat singur: nu, hotărât, nu sunt pregătit! Nu mă simt în stare să suport! Am vrut să cânt, „imnul” şi scrâşnesc din dinţi de pe acum numai când îi aud pe gardieni tutuindu-mă! Pentru Gruşa aş fi îndurat orice, orice... În afară de bătaie... Dar ştiu că n-au s-o lase să vină acolo. Aleoşa zâmbi cu blândeţe.

— Ascultă, frăţioare, fiindcă veni vorba, am să-ţi spun o dată pentru totdeauna care-i părerea mea. Ştii doar că eu nu mint. Ascultă deci; ai dreptate, nu eşti pregătit pentru o încercare ca asta, e o cruce prea grea pentru puterile tale. Mai mult încă, aşa nepregătit cum eşti, nu văd ce rost ar avea să înduri o suferinţă atât de chinuitoare, pe care numai un mare mucenic ar putea-o înfrunta. Dacă tu l-ai fi ucis întradevăr pe tata, mi-ar fi părut rău să ştiu c-ai refuzat să-ţi porţi crucea. Dar tu eşti nevinovat şi crucea asta, aşa cum ţi-am spus, este mult prea grea pentru tine. Nădăjduiai să-ţi primeneşti sufletul prin suferinţă, să devii alt om; după mine însă singurul lucru pe care-l ai de făcut este să nu uiţi niciodată c-ai vrut să renaşti, să devii un om nou, oriunde ai fugi, şi asta e de ajuns. Faptul că n-ai primit să porţi greaua povară a suferinţei te va face totuşi să-ţi dai seama că ai o datorie şi mai mare de împlinit, şi sentimentul acesta, păstrat cu sfinţenie toată viaţa în inima ta, te va ajuta să devii un om nou mai mult poate chiar decât dacă te-ai duce acolo. Fiindcă sunt sigur că n-ai să rezişti, ai să te revolţi la un moment dat şi cine ştie dacă până la urmă n-ai să spui: „Suntem chit!” în privinţa asta cred că avocatul avea dreptate. Nu toată lumea e-n stare să ducă pe umeri o greutate ce depăşeşte puterile unora dintre noi... Iată care-i părerea mea, daca ţii cu tot dinadinsul să ştii ce gândesc. În cazul când ar fi cineva tras la răspundere, ofiţerii sau soldaţii, probabil că nu ţi-aş fi „dat voie” să evadezi, continuă Aleoşa zâmbind. Dar se spune (chiar şeful etapei l-a asigurat pe Ivan) că, dacă Ierurile sunt făcute cu destulă iscusinţă, nu-i vorba de cine ştie ce pedeapsă grozavă şi vinovatul poate să scape cu nimica toată. Fireşte, este necinstit să mituieşti pe cineva, chiar într-o împrejurare ca asta, dar eu nu-mi pot lua răspunderea să judec pe nimeni; ştiu foarte bine că dacă Ivan şi Katia mi-ar fi încredinţat mie sarcina asta, m-aş duce fără nici o şovăială şi aş mitui pe unul şi pe altul; ne-am înţeles doar să-ţi spun tot ce gândesc. Şi, ca atare, n-am nici un drept sa te judec orice cale ai alege. Să ştii însă că niciodată n-am să te condamn. Mi se pare chiar ciudat c-aş putea să-ţi fiu judecător în treaba asta. Ei, acum cred c-am lămurit toate lucrurile!

— În schimb, am să mă condamn eu însumi! strigă Mitea. Am sa evadez, eram hotărât s-o fac chiar dacă n-ai fi încercat să mă convingi; putea oare Mitea Karamazov să facă altfel? Dar în sinea mea am să mă simt vinovat şi toată viaţa am să caut să-mi răscumpăr păcatul! Aşa vorbesc iezuiţii, nu? Exact cum vorbim noi acum, am dreptate, Aleoşa?

— Într-adevăr, recunoscu mezinul, zâmbind.

— Vezi, de aceea te iubesc eu atât de mult: tu totdeauna spui adevărul, niciodată nu eşti în stare să te ascunzi după deget! râse Mitea încântat. Prin urmare, l-am prins pe scumpul meu Aleoşa în flagrant delict de iezuitism! Ar trebui să te sărut din creştet până în tălpi pentru asta! Ascultă-mă deci până la capăt, vreau să-ţi spun tot ce mai am pe suflet. Uite la ce m-am gândit, ce-am hotărât până la urmă: chiar dacă am să reuşesc s-o şterg peste graniţă cu o sumă oarecare de bani şi cu paşaport în regulă, şi am să ajung în America, singurul lucru care-mi dă curaj e gândul că nu alerg nici după fericire, nici după pricopseală şi că şi acolo mă aşteaptă alta ocnă, poate tot atât de înfricoşătoare ca şi una de aici! Crede-mă că nu e cu nimic mai prejos, ţi-o jur, Aleoşa! Eu, ce să-ţi spun, numai când mă gândesc la America asta, lua-o-ar toţi dracii s-o ia, simt că mi se zbârleşte părul. Chiar dacă Gruşa o să vină cu mine, uită-te la ea: o vezi cumva făcând pe americana? E rusoaică,