rusoaica get-beget, trup şi suflet, o să-i fie dor de ţară, şi o să-mi dau seama, clipă de clipă, că numai pentru mine s-a hotărât să facă pasul ăsta, dar ce vină are ea, sărăcuţa? Şi eu crezi c-am să mă pot împăca vreodată cu bădăranii de acolo, chiar dacă toţi până la ultimul om ar fi mai de ispravă decât mine? Urăsc America de pe acum! Şi chiar de ar fi cei mai grozavi tehnicieni de pe faţa pământului sau mai ştiu eu ce – dracu să-i ia! – nu sunt din lumea mea, niciodată n-o să mi se lipească de suflet! Iubesc Rusia, Aleoşa, îl iubesc pe Dumnezeul rus, deşi nu sunt decât un ticălos! Tare mi-e teamă c-o să-mi rămână oasele acolo! strigă el deodată cu o scăpărare în ochi. Glasul îi tremura încărcat de lacrimi. Şi acum ascultă, Alexei, ce am hotărât, continuă el stăpânindu-şi emoţia. Cum ajungem acolo, Gruşa şi cu mine o sa punem mâna pe coarnele plugului şi o să muncim cot la cot undeva, cât mai departe, prin cine ştie ce pustietăţi bântuite de urşi. Nu se poate să nu găsim acolo o văgăună! Se zice că mai există încă piei roşii undeva, n-aş putea să-ţi spun unde precis, la capătul pământului lor; ei, uite, acolo vreau să mă duc, în fundul lumii, printre ultimii mohicani. Şi am să mă pun numaidecât cu burta pe carte, o să ne apucăm amândoi să învăţăm, şi eu şi Gruşa, gramatica pe de rost, trei ani în şir, o să muncim pe brânci şi o să tocim gramatica. În aceşti trei ani o să vorbim englezeşte ca şi când am fi fost născuţi prin partea locului. Şi când o să deprindem bine limba, nu mai avem ce căuta în America! Ne întoarcem înapoi, în Rusia, se cheamă doar că suntem cetăţeni americani! Fii pe pace, n-o să venim chiar aici, în oraş. O să ne ascundem undeva departe, în nordul sau în sudul ţării. Până atunci o să ne schimbăm şi eu şi ea chipul şi înfăţişarea acolo, în America; o să pun doctorul să-mi facă un neg, doar nu degeaba sunt tehnicieni. Sau, dacă nu, am să-mi scot un ochi, îmi las barba să crească, o să am o barbă pe atâta, căruntă şi deasă (dorul de ţară o să mă încărunţească), şi poate că aşa n-o să mă mai recunoască nimeni. Şi chiar dacă m-ar recunoaşte, n-au decât să mă deporteze, mi-e totuna, înseamnă că aşa mi-a fost scris! Şi aici, tot aşa, o să ne ascundem într-o văgăună undeva şi o să muncim la câmp, şi toată viaţa am să fac pe americanul, dar cel puţin o să murim pe pământul nostru. Iată planul meu şi nu mă gândesc să-l schimb nici cu o iotă. Eşti de acord?

— De acord, încuviinţă Aleoşa ca să nu-l contrazică.

Mitea tăcu o clipă apoi spuse:

— Ai văzut cum au întors lucrurile la proces? Toate le-au întors cu susul în jos!

— Oricum le-ar fi întors, tot te-ar fi condamnat! Oftă Aleoşa.

— Da, se vede că s-au săturat ăştia de aici de mutra mea! Dumnezeu să-i ierte, dar tare mi-e greu! gemu el cu obidă.

Tăcură iarăşi câteva clipe.

— Aleoşa, dă-mi lovitura de graţie! strigă deodată Mitea. Spune drept: vine sau nu vine? Ce ţi-a spus? Cum ţi-a vorbit?

— A promis c-o să vină, dar nu ştiu dacă azi sau în altă zi. E destul de greu şi pentru ea! rosti Aleoşa, uitându-se cu sfială la fratele lui.

— Cum să nu-i fie greu, o înţeleg foarte bine! Aleoşa, simt c-o să înnebunesc din pricina asta. Gruşa e tot timpul cu ochii pe mine. Pricepe tot. Doamne-Dumnezeule, ajută-mă să mă smeresc! Ce vreau, în fond? Nimic altceva decât sa vină Katia. Îmi dau seama oare ce doresc? O, firea asta păgână, nesăţioasă, a Karamazovilor! Nu, într-adevăr, nu sunt capabil să sufăr! Sunt un nemernic, atâta tot!

— Iat-o! exclamă Aleoşa.

În clipa aceea uşa se deschise pe neaşteptate şi Katia se opri în prag, uitându-se pierdută la Mitea. Bolnavul sări brusc în picioare, palid la faţă şi înspăimântat, apoi un surâs timid, rugător, îi apăru pe buze şi, deodată, într-un imbold nestăvilit, îi întinse braţele. Încurajată de gestul acesta, Katia se repezi spre el. Îl apucă de mâini, silindu-l să şadă pe pat, şi se aşeză apoi lângă el, fără să-i dea drumul, strângându-i mâinile cu putere, convulsiv. Amândoi încercau să spună ceva, dar nu se simţeau în stare să scoată un singur cuvânt; stăteau aşa şi se uitau unul la altul, ochi în ochi, cu un zâmbet ciudat pe buze. Trecură astfel două minute,

— M-ai iertat ori nu? îngăimă într-un târziu Mitea şi în aceeaşi clipă îşi întoarse, spre Aleoşa obrazul luminat de bucurie, ştrigându-i: Ai auzit ce-am întrebat-o, ai auzit?

— Te-am iubit totdeauna, pentru că ai un suflet mare! rosti în sfârşit Katia. N-ai nevoie de iertarea mea, eu sunt aceea care te rog să mă ierţi; orice ai face însă, fie ca mă ierţi sau nu, amintirea ta o să rămână ca o rană toată viaţa în inima mea, la fel cum o să rămână şi amintirea mea pentru tine. Aşa şi trebuie... Katia se opri să răsufle. Pentru ce am venit? continuă ea înfrigurată, învălmăşind cuvintele. Să-ţi îmbrăţişez picioarele, să-ţi strâng mâinile, uite-aşa, tare de tot, să te doară, ca atunci la Moscova, ţi-aduci aminte? Şi să-ţi spun din nou că tu eşti Dumnezeul meu şi fericirea mea, să-ţi spun că te iubesc ca o nebună! gemu ea chinuită şi, aplecându-se brusc, îşi lipi lacom buzele de mâinile lui. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji.

Aleoşa stătea deoparte stingherit şi tăcut; nu se aşteptase la o asemenea întorsătură.

— Dragostea noastră s-a stins, Mitea, continuă Katia. Şi totuşi, trecutul mi-e scump, dureros de scump! Ţineam să ţi-o spun o dată pentru totdeauna. Şi acum, să ne închipuim măcar o singură clipă că totul e aşa cum ar fi putut să fie, îngăimă ea cu un surâs crispat, privindu-l fericită drept în ochi. Fiecare din noi iubim acum pe altcineva